Practică agricolă .... cu muște.

MUSCA - un fel de zburătoare (fam. Muscidae, ord. Diptera) care include obisnuita  zburătoare. Musca domestica, o specie universal asociată oamenilor în mod deosebit în condiții   sanitare precare, se hrănește cu resturi organice și este implicată  în transferul            mecanic a numeroși patogeni.                                                                                                                                                   http://medical-dictionary.thefreedictionary.com/Musca

 S-a petrecut acu  patruzeci și cinci de ani și mai bine. 
    Era în legea învățământului românesc o practică obligatorie pentru liceele agricole care trebuia desfășurată de două ori pe an, toamna înainte de începerea cursurilor de cultură generală și de specialitate și înainte de intrarea în vacanța de vară după terminarea cursurilor. Se primea notă și se făceau rapoarte de către profesorii supraveghetori.
    Liceul agricol din Vidra avea majoritatea elevilor în regim de internat, puțini fiind cei din sat. Erau și elevi ce veneau tocmai din munții Apuseni și care nu puseseră altceva în picioare decât bocanci, că deh  la munte mai ales fii de ciobani se încălțau cu bocanci. 
    Regimul era cel de internat, adică dormitoare comune de cca. 30 de paturi suprapuse câte două, în dormitare separate pe băieți și fete, sub supravegherea  după caz a pedagogilor. Masa era la cantină și întreaga activitate din cursul zilei era supravegiată de profesorul de serviciu dintre cadrele didactice ale școlii (care astfel era obligat să doarmă și noaptea când era de serviciu în incinta școlii într-o cameră special amenajată). În sarcina profesorului de serviciu intra atât ținerea legăturii permanente cu pedagogii cât și controlul la cantină (unde lua masa ades în regim preferențial) cât și al clădirilor cu dormitoare. 
    Unii profesori se apropiau în aceste condiții mai mult de elevi și puteu să-i cunoască și în afara clasei, cu problemele și caracterul lor. 
    Pedagogii desfășurau astfel o activitate de monitorizare ca într-o tabără, cu apel dimineață  și seara, cu munci diverse pe la internat sau cantină, în afara orelor, când își făceau lecțiile în clase.
    In acel an, în toamnă, profesorii de specialitate: agronomie, contabilitate, protecția plantelor și îmbunătășiri funciare au aranjat (după relațiile pe care le aveau și cerințele economiei naționale) o practică la cules de porumb în balta Greaca de lângă malul Dunării. 
    Conform indicațiilor lui Ceaușescu, balta Greaca de pe malul Dunării (loc de pescuit, pentru diverse păsări și ajutor când Dunărea se revărsa) a fost secată și în ea se desfășura agricultură intensivă pe o mare suprafață. Întrucât mâna de lucru locală era insuficientă și comform obiceiului vremii ca soldații și elevii să  „ajute” la munca câmpului, sau în situații care cereau multă forță de muncă brută, pe aceste mari suprafețe agricole erau obligați și elevii de liceu să muncească fără a fi remunerați, dar asigurându-li-se hrana.
    Întrucât practica dura cca. două săptămâni, profesorii (nu numai cei de specialitate) mergeau cu microbuzul școlii (un TV, microbuz construit la uzina „Tudor Vladimirescu”-București) să facă controale privind problemele de la locul de muncă al elevilor, să-i impulsioneze, să vadă ce mănâncă, să vadă dacă pedagogii își îndeplineau treaba de supraveghetori și să socializeze între ei pe perioada deplasării.
    Acesta era cadrul general în care se desfășura această practică în producție. Asemănător era la toate liceele agricole din țară.
    Pornind de la București, deoarece cei mai mulți profesori ai liceului erau navetiști, microbuzul TV ne-a dus spre balta Greca trecând prin comuna Prundu unde locuiau părinții câtorva dintre elevi. Ne-am oprit, am stat de viorbă cu acești părinți despre copii lor și  ne-au cadorisit (bine înțeles, că așa e obiceiul pământului) cu cu vin roșu și alb din podgoriile lor casnice în care se făcea un vin de țară ușor și plăcut.
    Am ajuns la fermă spre seară, căci toamna soarele apune mai devreme, ne-am dus micile bagaje în camerele în care urma să dormim și am revenit lângă sala de mese să stăm de vorbă cu pedagogii și elevii. 
    Elevii s-au bucurat când ne-au văzut, mai ales pe noi profesorii de cultură generală  care eram și diriginți (din cauza regimului de  internat s-au legat chiar afinități profesor-elev). Ne-au povestit cât de greu este dimineața, că trebuie să se scoale devreme (unii erau obișnuiți din gospodăriile țărănești ale părinților), că e ceață și umezeală în baltă, uneori se udă la picioare iar condițiile sanitare sunt precare. Mărturiseau că și fumau pe furiș să nu-i vadă pedagogii, dar față de profesorii în care aveau încredere, pentru că simțeu că îi iubesc chiar și când greșesc, recunoșteau și promiteu ca orice copil, că n-o să mai facă.
    Munca era grea, mâncarea proastă și condițiile de dormit chiar mai proaste ca la internat. În ciuda acestor neajunsuri erau zgomotoși și veseli, puși pe șotii ca toți copii. 
    Unii dintre ei, cei din clasele mari erau chiar cu doi ani mai mari decât vărsta normală, pentru că proveneau dintr-o școală profesională care s-a transformat în liceu și i-a asimilat fără examen de admitere. 
    Pedagogii trebuiau să fie destul de severi, pentru ca în condițiile date să nu apară probleme neplăcute sau interzise de regulament între fete și băieți. De altfel directorul adjunct, profesor de agronomie, provenea dintr-un fost maior de miliție care lucrase la „moravuri ușoare” și care vedea cam în ficare elev sau elevă un infractor, fiind astfel de temut.
    Am stat apoi de vorbă cu responsabilul fermei un inginer agronom, care a recunoscut că condițiile sunt foarte grele, dar atâția bani are la dispoziție, că nu are probleme deosebite cu elevii și că speră ca până la sfârșitul practicii să termine toată suprafața de porumb de recoltat. 
    Cu sinceritate ne-a mărturisit că nu are de gând să mai conducă ferma decât  vreo doi ani, întrucât ideea de a seca balta și a face agricultură în ea nu a fost prea fericită, deorece sub stratul subțire de mâl , foarte fertil de altfel, se află un strat foarte gros de resturi de scoici  și producția va scădea simțitor încât nu va mai putea raporta producțiile record cerute de partidul conducător.
    S-a făcut apelul elevilor în curtea cantinei și elevii m-au invitat să stau cu ei la masă, să mai vorbim. 
    Bine înțeles că nu i-am refuzat, mi-au făcut loc lângă ei pe o bancă de lemn, că erau mese din lemn mai mari de patru persoane și fără fețe de masă pe ele cu bănci de lemn ăn jurul lor. Cantina era o fostă magazie de cereale transformată ad-hoc, înaltă de aproape cinci metri, prost luminată cu becuri murdare și puține încât abia distingeai fețele  copiilor. 
    Era cam zgomot de vorbăraie și veselă, întrerupt de câte o chemare a pedagogilor (mai mari doar cu câțiva ani decât ei) la liniște. 
    La un moment dat, îl văd pe unul dintre ei tot trăgând ceva la marginea farfuriei și întrebând ce nu-i place, m-a tras lângă farfuria lui de ciorbă și mi-a arătat ca o coroană  pe marginea farfuriei făcută din muște.  M-am îngrozit (și chiar și acum când scriu, mă simt emoționat) și l-am întrebat dacă așa este mereu. Mi-a spus că da. 
    Imediat altul dintre elevii de la masa mea m-a tras de mânecă și mi-a zis: „ia uitați-vă în colțul acela”. Deși se vdea greu, am reușit să disting un triunghi  mai întunecat pe tavan, caci v-am zis că sala era inaltă și lumina slabă. Copii mi-au confirmat că era un roi de muște , una lîngă sau peste alta, care dădeau culoarea închisă acelui colț.
    Am încercat să schimb subiectul discuției, deși mi-a fost greu. 
    Elevii au mers la culcare în dormitoarele comune, iar eu m-am dus alături de colegii profesori în camerele puse la dispoziție. Aici erau majoritatea colegilor, în jurul unor pahare de vin alb sau roșu,  printre resturi de mâncare din ce își adusese fiecare de acasă și printre fellile și cojile de pepeni verzi târzii (dar care mai erau gustoși) aduși de elevi din baltă, dintre rândurile de porumb. 
    L-am ăntrebat pe directorul adjunct dacă a văzut căte muște erau în sala de mese  și căzute prin farfuriile elevilor, la care mi-a răspuns „știu, aste este, lasă că se descurcă ei” și subiectele în discuție au continuat  până ce de oboseală am plecat la culcare.
    A doua zi când ne-am sculat, elevii erau deja la câmp. Unul dintre elevii la care eram diriginte mă aștepta cu doi saci de sport plini cu pepenași verzi pe care să-i pun la murat pentru iarnă, știut fiind că aceștia sunt o delicatesă la mesele de sărbători. 
    Am primit apoi  câte un ceai cu pâine, salam și magiun în aceeași sală, în care am putut distinge acum pe zi, mai bine, triunghiul de muște care era tot acolo.
    Luându-ne rămas de la fermier, noi profesorii (mai puțin directorul adjunct care a rămas să meargă în câmp să vadă cum se strânge porumbul și cât mai este de strâns),  ne-am urcat in microbuzul TV și am plecat spre București.  
    Ne-am mai oprit încă odată la Prundu, pentru a primi două damigene de vin, ca să avem la masa festivă de la liceu care se făcea la ănceput de an școlar. La această masă ținută în cantina liceului, pe lângă vinul de care am scris, mai primeam și câte un pui fript pe lângă prajiturile pe care le aduceau unii dintre profesori. Puii erau asigurați de directorul combinatul de la „30 Decembrie” al CC al PCR. (era director Ion Ceaușescu -fratele dictatorului). Asta pentru că în practica din vară urma să-i ducem pe elevi să muncească în serele de castraveți și rosii ale combinatului, sau pe câmpurile de roșii ale acestuia dinspre Giurgiu, în arșița lunii iulie, fără umbră și cu apă caldă de băut din cisterne de fier.

      

                                                                       prof. mat. NECULAI RĂDULESCU