Amintiri de alpinist

                        „Nu  ființez, nu exist decât în concretul prin care mă dăruiesc în prezent lumii, mie însumi, celuilalt”
                                                                                     - Bernard Robinson (Psihologie clinică)

    Era pe la sfârșitul anului 1963, când ca student în anul al doilea la matematică, prietenul meu din liceu Radu Dan (cu care am continuat prietenia la facultate) mi-a propus să mergem să facem alpinism. Cum împreună mergeam la cafea, împărțeam țigările, pierdeam vremea pe sălile facultății sau mergeam la cercul de Algebră Omologică (unde ascultam ce spune Nae Popescu, cu care ne împrietenisem deși era mai mare ca noi), nu se putea să ne despărțim nici în acest demers.
    Am mers împreună la Casa de Cultură a studenților din Centrul Universitar București. Aici la Clubul ȘTIINȚA am dat peste un antrenor, domnul Filip om simpatic și înțelegător, care a fost bucuros că se mărea echipa. Din acel moment am participat la cursuri în sediul din spatele Operei Române organizate pentru începători și am început să ne preocupăm de ceeace se putea numi pe atunci echipament de alpinist. Au fost f. importante aceste cursuri cât și sfaturile unor alpiniști mai vechi și cu experiență din club.
    Alpinismul este o disciplină sportivă riscantă, dacă nu este atent monitorizată și instruirea nu este un element de bază. Aveam acolo un camarad care avusese o căzătură în peretele de stâncă și-i răsese un mușchi de la antebraț, așa că aveam în fața ochilor o probă de ce se putea întâmpla și care pot fi urmările neatenției sau unei instruiri precare.
    În primul an, fiind la începutul iernii, urma să participăm la prima noastră alpiniadă. Era o formă prin care alpiniștii din diverse cluburi își făceau instruirea sau participau pe echipe la intreceri între cluburi. Aceste alpiniade se organizau mai ales în timpul vacanțelor studențești deoarece cam aceasta era vârsta propice pentru acest sport. Pentru cei de pe linia București - Brașov (pe atunci Orașul Stalin) întlnirile se organizau pe Valea Prahovei  în Bușteni sau Piatra Mare.
    Să facem un pic de descriere a echipamentului. Pe lângă pulover de lână, pantaloni de schi dacă aveai și bocanci mai trebuiau multe alte accesorii. Unele le împrumutam de la club, cum erau cele din foaie de cort ca hanorac și pantaloni (tot din foaie de cort). Tot de la club obțineam și coardă, pitoane și carabiniere dacă era cazul, precum și ruksac cine nu avea. Mai ne achiziționm noi cordeline, jambiere, fesuri, cine avea prieteni fierari făcea rost și de colțari. Hrana ne-o asigurau părinții după posibilități sau dacă aveai bani puteam mânca și la Căminul Alpin din Bușteni unde înnoptam de regulă.
    Eu aveam niște bocanci care erau pentru schiuri (cu botul așa zis pătrat) care erau foarte rezistenți, cam grei este adevărat, cu ceva cauciuc pe talpă și toc crestat pentru legături, dar te obișnuiai. Mi-am cumpărat și niste jambiere roșii din bumbac care dădeau bine peste bocanc și partea de jos a pantalonilor din foaie de cort. Tot ce puneam pe sub hanoracul și pantalonii din foaie de cort erau inspirația fiecăruia și contribuția familiei, croșetate sau cumpărate. Lâna era cea mai recomandată, mai ales pentru ciorapi iarna sau pe sub hanorac. V-ați făcut o idee de cum putea să arate ca înfățișlare un alpinist al acelor vremi.
   

         

    Dan (sus) și cu mine (mai jos) legați în coardă pe creasta spre Colțul Gălbenele

 arată cam cum erau echipați alpiniștii la acea epocă.

     Trebuie să menționez că materiale plastice nu existau în consumul curent. Corzile de alpinism erau din cânepă torsadată (trebuia o îngrijire atentă după folosire ca să fie uscată și curată că altfel între firele răsucite acționau microorganisme care le slăbeau rezistența). Abia în al doilea an de alpnism clubul a achiziționat prima coardă din dederon.  Aveam să constatăm și avantaje și dezavantaje. Dederonul nu se deterioara atât de ușor dar având o elasticitate mai mare decât cânepa amplitudinea căderii putea fi mai mare.

    Revenind la prima alpiniadă la care am participat, pot spune că a fost revelatoare privind efortul fizic pe care trebuia să-l facă un alpinist. Dar și satisfacțiile puteau fi pe măsură. Mai întâi că era un sport tineresc, puteai vede colțuri de natură încântătoare iar lucrul în echipă te forma aproape ca la instruirea militară. În prima etapă a alpiniadei din 1963 după prima noapte la Căminul Alpin  din Bușteni am urcat prin pădure spre Valea Coștilei la intrarea căreia se afla Refugiul Alpin.
    Aici erau deja alți alpiniști, unii se odihneau după traseu pe paturile din pod, alții își încălzeau ceva mâncare la o plită cu lemne din camera refugiului, alții pe afară discutau sau se pregăteau să plece după apă la izvorul care era mai în jos pe vale.
     Antrenorul nostru domnul Filip și colegii mai cu vechime (cum era Domneșteanu Robert sau GESSY cum îi spuneau prietenii) ne-au luat în spatele refugiului să ne antrenăm pentru rapel.
 
 

    În stânga (Dan) și în dreapta (Neculai) executând rapel după indicațiile lui Gessy în cadrul instruirii de pe stânca de lângă Refugiul Coștila aflat sub Colțul Gălbenele (loc clasic de antrenament pentru alpiniștii de pe valea Prahovei.

    Aici am văzut și înțeles pe viu mecanica corzii în timpul rapelului și cum se poziționează corect cu carabiniera. Pe stînca din spatele refugiului sprijinită de Colțul Gălbenele ne-am început ucenicia practică în acest sport. Satisfacția a fost pe măsură când am executat manevra și ne-a dat încredere în posibilitățile noastre fizice.
   

  Deasupra Gessy inițiindu-mă în cautarea prizelor. 

( Se poate distinge în vale și panorama orașului Bușteni.)

    Între colegii de club era și o fată Nițescu Georgeta care ne-a impresionat prin curajul și tenacitatea ei de a ține pasul cu băieții.
   

               

 

 Pe creasta Colțului Gălbenele împreună cu Gessy, Geta și Dan.

  

 

    După această primă instruire, în a doua zi de alpiniadă după seara plăcută petrecută în Căminul Alpin înconjurați de alți          
 ca și noi, am reluat urcușul de acum cunoscut spre refugiu și cu coardă și cordeline am urcat pe Colțul Gălbenele prin zăpadă printre jepi. Am văzut cum este intrarea în Hornul Gălbenele și pentru prima dată am călărit stânci în drumul spre vârf. 

  Am înțeles mai clar atunci, cum este cu legatul în coardă sau cu cordelina și cum este cu filatul partenerului din față sau din spate. 

  Am încercat satisfacția alpinistului care ajuns pe vărf de munte are senzația că se află deasupra tuturor.
 

                                                

                                                Vedere panoramică a Colțului Gălbenele și a posibilităților de acces.


    Cele care au mai urmat, au făcut parte din rutina obișnuită a unei expediții alpine. În urma aceste participări în etapa I-a (de iarnă) a alpiniadei 1963, la întoarcerea în București am primit în cadrul festiv al clubului carnetul de ALPINIST R.P.R. după o vizită medicală amănunțită la Spitalul Studenților.
    Împreună cu colegul și prietenul Dan am cumpărat un piolet (obiect care marca vizibil faptul că suntem alpiniști).
 
   

                                                     Imagini de rapel sau cățărare pe horn din alte alpiniade.

    Ca urmare a instruirii pentru alpinism am dobândit și permisiunea de a conduce excursii organizate în cadrul Centrului Universitar București.  

             În dreapta o imagine a cascadei Urlătoarea din Bușteni pe lângă care treceam destul de des.

    Eram responsabil în cadrul Centrului Universitar București cu traseul Cheia - Ciucaș. 

Mai jos pot fi văzut în centrul unui grup de studenți (rândul de jos, cu ochelari de soare) pe valea de la Muntele Roșu la vârful Ciucaș.

   
 Activitatea alpiniștilor se desfășoară nu numai în alpiniade (momente de evaluare), ci mai ales pe cont propriu în echipe care pot fi mai numeroase, dar de obicei în pereche, adică cap de coardă și secund. Explicația este simplă; fiind un sport extrem care poate duce la catastrofe, este indicată prezența unui coechipier pentru ajutor (filarea corzii/cordelinei) și eventuală salvare.
  În vacanța studențească de primăvară după alte ieșiri pe munte la sfârșit de săptămână, am plecat pe cont propriu, ca echipă, împreună cu colegul Dan Radu, echipați cum am putut, având acum piolet și cordelină, tot spre Valea Prahovei. Conform celor învățate de la alți camarazi alpiniști, mai întâi în gară am mers la șeful de tren să-l întrebăm dacă acel vagoane merg până la Bușteni (deși era chiar pe placa scrisă pe vagon în ce direcție merge trenul), aceasta era parola cunoscută de noi alpiniștii studenți și de șefii de tren pentru a merge pe „blat”, conform cu veniturile noastre de studenți. Ne-a spus în ce vagon să urcăm, că acolo trebuia să-i dăm și cei 7 lei de drum și tot acolo venea să ne anunțe că vine „supracontrolul” și să încercăm să ne descurcăm.
    Am ajuns la Bușteni fără incidente și am luat legătura cu un coleg Constantinescu Marius care era din acel oraș și care ne-a găsit o gazdă modestă și convenabilă unde să putem dormi. A doua zi dimineață, după un mic dejun frugal și după pregătiri minime ( echipare, o bucată de ciocolată și biscuiți în buzunarul hanoracului), cu pioletul în mână la Dan, care era cu două capete mai înalt decât mine (așa ne-am pricopsit și cu porecla de Pat și Patașon, cum am devenit cunoscuți în Bușteni) și eu cu cordelina după gât, am pornit spre Refugiul Alpin.
    Era după o iarnă frumoasă cu zăpadă suficientă, dar înainte cu câteva zile în care s-a încălzit brusc, zăpada făcuse o crustă de ghiață destul de groasă și rezistentă, care se spărgea cu zgomot la fiecare pas. Prin pădure am urcat și ajunși la refugiu, unde nu era nimeni, am zis să încercăm să urcăm pe Colțul Gălbenele. Era soare și zăpada sclipea rece și ademenitor. Am pornit legați cu cordelina și când am ajuns la brâul de jepi am constatat că nu putem trece de el. După o scurtă discuție am hotărât să ne întoarcem din drum și să urcăm Valea Coștilei până în Platoul Bucegilor. La manevra de întoarcere a picioarelor de pe peretele de zăpadă destul de înclinat, s-a spart crusta de ghiață care acoprea zăpada și eu am luat-o la vale.  Coechipierul s-a apucat cu mâinile de jepi.  Am căzut cu picioarele în jos și cum sunt călduros de felul meu , nu purtam mănuși și simțind cu vârfurile bocancilor o crăpătură în ghiața care acoprea zăpada, zgâriind pe ea cu dehetele mâinilor mi le-am înfundat în zăpada din crăpătură. Așa m-am oprit  spre marea mea satisfacție și mai ales a coechiperului, care se vedea și el pornit după mine, fiind legați cu cordelina. Ne-am regrupat și cu imprudență am hotărât să facem Valea Coștilei, crezând că va fi mai ușor.
    Nici Dan, nici eu, nu mai fusesem pe acestă vale, cu atât mai mult iarna și credeam că ajungem ușor sus în platou. Citisem doar Ghidul alpnist al Bucegilor, iar Dan mai fusese vara pe platou. 

     Am pornit vitejește pe o vale largă prin zăpada trosnitoare și lucitoare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu începusem să obosesc și de efort și de altitudine, iar Dan îmi tot zicea că mai e puțin până sus. La o mică șa am scos din buzunarul hanoracului bucata de ciocolată și biscuiții și după un scurt și anemic dejun, am pornit mai departe. 

    Ajunși la capătul văii ne-am oprit să ne tragem sufletul iar Dan mi-a zis că nu prea mai simte picioarele. Conform celor învățate la instruire, l-am descălțat, i-am băgat bocancii la piept sub hanorac ca să nu înlemnească și i-am frecat labele picioarelor cu zăpadă. Și-a pus ciorapii și apoi s-a încălțat cu bocancii. Operația terminată, am zis să mai stăm puțin înainte să ne ridicăm și să pornim la drum. 

    Din cauza oboselii am ațipit amîndoi și ne-am trezit în hămăit de câine. Când ne-am dumirit, eram înconjurați de câțiva militari cu armele îndreptate spre noi și un câine. Era o patrulă a Stației de bruiaj radio de pe Muntele Coștila. Era perioada în care P.C.R. împiedeca stații de radio ca Europa Liberă sau Vocea Americii să arate cum percep ei realitățile din România.
    Am scos din buzunarele hanoracelor canetul de alpinist și ne-am legitimat, explicând cum am ajuns acolo și dece. Escortați am ajuns la garnizoana releului de televiziune (stație de bruiaj) și comandantul a permis să stăm în bucătărie. Deși mai erau acolo și femei, care făceau parte din personalul bucătăriei, ne-am dezbrăcat până la lenjeria intimă și ne-am întins straiele la încălzit și uscat pe bara care înconjura hornul plitei pe care puteau să se lăfăie în voie cratițe și oale de cazarmă.   

    Prin bunăvoința doamnelor am primit o farfurie cu vârf cu cornulețe cu marmeladă și o ală de vreo două kg. cu ceai. A fost „mană cerească”.  După ce ne-am hrănit și încălzit când să mergem și noi să vedem un meci internațional de volei al echipei României la televizorul alb/negru al garnizoanei (că doar era și releu de televiziune) ne anunță un fruntaș, că trebuie să plecăm, deoarece comandantul nu a primit permisiunea să ne găzduiască. 

    Ne-am echipat așa cum eram când am ajuns acolo, dar cu hainele uscate și calde și după sfaturile ostașilor am plecat la drum. Ne-au asigurat că lupii din platou i-au gonit ei mai devreme cu focuri de armă și ne-au sfătuit să nu mergem împreună, ci din stâlp de marcaj în stâlp de marcaj (unele erau îngropate complet în zăpadă) ca să nu ne rătăcim. 

    Am pornit deci spre cabana BABELE. Oboseala își spunea cuvântul, la un moment dat  vorbeam singur, coechipierul meu fiind pe undeva mai sus pe o coamă de zăpadă. Ne-am regrupat și am căutat reperul, luminița de la cabana Babele. 

    Am ajuns la ea și cabanierul ne-a spus că nu putem înnopta având o tabără gazduită acolo. Ne-am interesat să vorbim cu comandantul taberei și surpriza noastră și satsfacția au fost mari, când am vorbit cu fosta noastră profesoară de sport din semestrul întâi de la facultate. Ne-a ajutat și studenții cu care era ne-au făcut rust de o saltea și două pături pe care le-am pus pe jos lângă sobă în una din camere și am încercat să ațipim,  ca dimineața să coborâm în Bușteni. 

    Am adormit amândoi cu greu, după o numărătoare în gând care nu s-a mai terminat.  A doua zi dimineață devreme, după un ceai cu o bucată de pâine, am pornit coborârea pe unde ar fi trebuit să fie poteca de sub Caraiman. Cabana Caraiman era închisă, dar după tărăboiul nostru a coborât din pod cabanierul, care ne-a spus că pe vale a fost avalanșă și ne-a dat un ghem de sârmă că poate îi putem lega firele dela telefonul care murise. 

    Atunci am văzut cu ochii noștrii cum arată o vale cu maluri abrupte și lucioase de la trecerea avalanșei. Nici urmă de fire de telefon ce pot fi înnodate, dezastrul fusese prea mare. 

    Am ajuns în Bușteni și cum strada ajungea drept în fața „alimentarei” de la fabrica de hârtie, ne-am cumpărat câteva provizii și ne-am grăbit la colegul Constantinescu Marius. Acesta ne-a spus că echipa salvamont se pregătea să plece în căutarea noastră. Bine că nu a mai fost nevoie. Ne-am dus la gazdă și ne-am scufundat întrun somn adânc, după ce ne-am ospătat cu tocană de lecume la borcan și gem de smeură pe pâine, luate de la alimentara, am mai tras un gât de țuică și o țigară.
    A fost o iarnă cu sportivi morți pe munte. O echipă suficient de experimentată în Făgăraș a căzut în „Fundul Caprei”. Un coleg de la facultatea de fizică (funcționa în aceași aripă a universității cu facultatea noastră de matematică-mecanică) care nu a vrut să stea cu noi în Bucegi și s-a dus în Piatra Craiului, și-a aflat sfârșitul înghețat și acoperit de zăpadă (a fost găsit primăvara).

      

Aceasta era metoda prin care se uscau ciorapii și jambierele la finalul unui traseu de iarnă.   

    Am mers pe munte cu coechipierul meu aproape la sfârșitul fiecărei săptămâni până în vară (tot cu 14 lei dus-întors, tocană și gem). Într-una din expediții, din neatenție am uitat pe bulevardul central din Bușteni, pe o bancă unde ne-am oprit să ne odihnim, valorosul și scumpul nostru piolet.  

    După vacanța de vară, până la vacanța de primăvară, am mai fost în alpiniade și pe munte.
    Alpiniada de primăvară din 1964 (trasee de stâncă) a avut loc în Piatra Mare.
     Aici nu am făcut echipă cu amicul meu Dan, ci cu un alpinist care avea deja categorie sportivă, Gelu Peteu al cărui secund am fost. 

    Era o alpiniadă în urma căreia se putea obține o categorie sportivă fiind un traseu de perete de stâncă.
    Piatra Mare este un masiv interesant, având un mare perete stâncos expus cu fața spre cabana cu același nume și caracteristica interesantă că roca este brăzdată de urme șerpuitoare lăsate poate de organisme preistorice, peretele fiind numit și „Piatra Scrisă”. 
    Era o primăvară frumoasă, caldă și senină. L-am filat pe capul de coardă (singura coardă de dederon a clubului), m-a filat și el pe mine până pe la mijlocul peretelui, după care părea că timpul s-a oprit în loc, deși eu îl solicitam să mă fileze, ca să pot urca mai ușor. Neprimind răspuns, am început să urc „la liber” neajutat. Coarda care se prinsese într-o crăpătură de stâncă, s-a deblocat.

    Coechipierul a simțit-o liberă, m-a filat și m-a scos din prize. Am căzut ca un cârnat agățat, Noroc cu instruirea, am evitat lovirea sau hârjâirea de stânca, care m-ar fi putut răni. În vale cei de la cabană, în majoritate turiști cred că s-au înspăimântat. După stabilizare (am pendulat un pic în sus și în jos din cauza elasticității corzii de dederon), am repornit în traseu și l-am finalizat cu bine. Șansa mea a fost coarda cea nouă. Dacă ar fi fost din cânepă, nu putem ști cum ar fi evoluat situația.

    Toată lumea a fost în final mulțumită de evoluția la alpiniadă și am primit carnetele vizate pentru o nouă analiză medicală amănunțită în urma căreia și a evoluției de la alpiniadă puteam obține categorie sportivă.
    Împreună cu prietenul  și colegul Radu Dan am analizat situația noastră și am hotărât că e prea riscant (după cele două caderi ale mele, iarna și în perete) ca să mai continuăm. Plus că ne cam neglijasem obligațiile de studenți, așa că ne-am păstrat carnetele de alpnist ca amintire.
    A fost o experiență interesantă, am văzut locuri unice din natură, ne-am fortifica musculatura și caracterul.  

    Am trecut ma departe în vâltoarea vieții și a finalizării studenției, fiecare pe drumul său. S-a făcut separarea pe profile de studii, Dan a mers la profilul de Analiză Matematică, iar eu la cel de Astronomie ale cărui cursuri se țineau în bibliteca Observatorului Astronomic în clădirea BOSIANU.