Amintiri de „SAVIST”

Din ciclul de amintiri 7-18 ani....

Liceul „Sf. SAVA” - București

    „Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi amintesc de anii .....”,  cred că acest început de frază auzit și citit la școală, poate să tulbure somnul unor oameni, cărora amintirile nu le dau pace și aflați la vârsta, când acestea revin, sau le sunt împrospătate de foști colegi, prin mijloace numai de Dumnezeu știute.
    Începutul ca școlar l-am făcut la „Școala elementară nr. 50” de pe Șos. Panduri prin 1951.                 Învățătoarea al cărei nume nu l-am uitat niciodată, PAULA IANCU,  m-a învățat să pun rămurele peste iarnă în sticle, ca să poată înflori  primăvara devreme și  să scriu  caligrafic ( lucru atât de rar după generația mea, cînd literele „de mână” chiar sau modificat), mi-a insuflat dragostea pentru natură în grădinița din curtea școlii, iar directorul VASLUIANU  ne-a arătat în grădina din fața școlii, cum se plantează corect un arbust.
    Pe unii colegi mi-i amintesc pentru numele lor mai deosebit, precum CAPRINI MIHAI, TRAȘCĂ ION ( tatăl lui a lucrat mai întâi în cârciuma unei rude in colțul Șos. Panduri dinspre Șos. 13 Septembrie, ca apoi să cumpere cârciuma ), IZBĂȘESCU MIHAI ( care am văzut că a devenit profesor la Sf. SAVA), CRISTEA DAN și alții pe care nu mi-i amintesc din cauza vârstei mele actuale.

Caprini Mihai

   Pentru că mama, care nu a fost strălucită la matematică, a rămas cu acest of, după patru clase elementare m-a înscris la Liceul nr. 1 „NICOLAE BĂLCESCU”

Cristea Dan

(urmașul vechiului și renumitului Liceu Sf. Sava din București), numai printr-o stratagemă de ea cunoscută, întrucât nu locuiam în acea parte a orașului. Pe acele vremuri puteai fi înscris la o școală, doar dacă locuiai în același „raion”  cu ea. Așa că după examenul din clasa a IV-a m-am văzut coleg cu elevi din centrul Bucureștiului.

    Dirigintele, profesor de limba română, „tovarășul DĂNCIULESCU” , (atunci eram „tovarăși”cu profesorii noștrii) un om extraordinar, dar din păcate însemnat de natură, se străduia din răsputeri să ne învețe  a vorbi și scrie corect, gramatical. Avea un scris „desenat” cum nu am mai întâlnit și era destul de sever cu noi, care la acea vârstă nu aveam suficientă minte.  Noi îl poreclisem „domnul VUCEA” pentru că era sever cu noi, dar sunt sigur că la vârsta senectuții mulți l-au apreciat.  
    Îmi aduc aminte de o întâmplare, care ar fi putut să sfârșească tragic, dacă „cel de sus” nu m-ar fi apărat pe mine și mai ales pe colegul meu  MARTIN (?).
    Pentru că la plecare de la școală, treceam prin Cișmigiu venind dinspre Bd. Știrbei Vodă, ne făcusem un grup care adesea pierdea timpul hârjonindu-se în apropierea fântânii „Eminescu”. Era iarnă, dar nu ca acum „seacă”, ci plină de zăpadă, iar pe scara ce cobora spre lacul cu pelicani, ne făcusem pârtie.  Colegul MARTIN, ca mulți la acea vârstă, făcea pe grozavul în fața noastră, că el  o să meargă pe ghiața lacului. Gândul meu nefericit, revoltat în fața lăudăroșeniei lui, m-a făcut să-l împing de pe margine pe ghiața lacului. S-a rupt ghiața cu el și numai oamenii care se plimbau știu cum l-au scos de acolo, ud și înghețat; dar a scăpat fără urmări grave. Pentru mine urmarea a fost chemarea mamei la școală. Domnul diriginte DĂNCIULESCU a luat-o din capul culoarului cu „știți doamnă ce a făcut băiatul dumneravoastră?”. Mama săraca, s-a făcut mică (și chiar era mică de statură), a ascultat toată proza dirigintelui și a aflat și că voi avea media „patru” la purtare , pentru că notele erau atunci de  la 1 la 5.

Lupe Cindrel

Iordînescu Vladimir

Pogîceanu Nicolae

Timoșenco Alexandru

      Dintre colegi, mi-i amintesc cu numele întreg pe LUPE CINDREL, TIMOȘENCO ALEXANDRU, IORDĂNESCU VLADIMIR, POGĂCEANU  NICOLAE (cu care am fost coleg și la ROMCONSULT), BĂNCILĂ OCTAVIAN (coleg și la Fac. Matematică-Mecanică din București); dintre fete pe TEGUIANI MARGARETA, BUBENIC AURORA, MECU DANA (avea o coadă împletită de invidiat) și mai era o fată al cărei nume nu mi-l amintesc, blondă și cu care purtam corespondență prin sublinieri pe cărticica de poezii ale lui MIHAI EMINESCU.
    Profesorii care m-au marcat pentru restul vieții, au fost:
Profesorul GHINDĂ de  matematică; nu de la el mi se trage că am fost și eu profesor de matematică, dar mama văzând notele nu prea grozave  pe care le luam la materia lui, mi-a pus meditator la matematică (MARINESCU ILIE student pe atunci și mai târziu conferențiar la Universitatea din Pitești) și așa am ajuns la rubrica „rezolvitorilor” din GAZETA MATEMATICĂ  Seria B, și apoi la facultatea cu același profil. Profesorul GHINDĂ era un bun țintaș cu creta asupra elevilor care nu erau atenți, sau citeau diverse romane pe sub bancă. El săracul, se străduia să ne învețe procente și chiar rudimente de contabilitate, deși acestea din urmă nu știu dacă erau în programa școlară.
     Profesorul de geografie PETRONI PETRESCU, ne lua în cabinetul de geografie, unde eram fascinat de mobilierul bibliotecilor în care se țineau cărți cu coperți care mai de care mai frumoase și hărți. De la el am prins dragostea  pentru călătorii, astfel că mă pot lăuda, că am vizitat aproape toate țările mediteraneene și nu numai.
    Profesorul de muzică SCĂUNAȘ, se străduia să ne învețe a solfegia; nu-i pot uita extemporalele, care erau pentru mine mai grele decât cele de matematică.
    Fiind cu vocea în schimbare, m-a selectat pentru un spectacol în nu puțin celebra sală de teatru a liceului. Trebuia să cânt cu un coleg aria marinarilor; partea tristă este că în duminica spectacolului, m-am luat cu joaca și am uitat de spectacol. Ce a făcut sărmanul profesor, nici acum nu vreu să mă gândesc. Urmarea scriptică a fost o corijență trimestrială la muzică, de fapt singura mea corijență din perioada școlară. În gândul meu de copil fără minte, l-am blestemat să-i cadă un ghiveciu în cap; nu știu dacă acest blestem a avot vreun rol (regret și astăzi acel gând), dar a murit săracul în urma unui accident.
    Nu uit nici jocul „țările”, pe care îl jucam pe pământul din curtea școlii la poalele unui dud, cu scule mai mult sau mai puțin contondente (întotdeauna mi-au plăcut bricegele pe care continui să le colecționez și astăzi). Jocul consta in trasarea pe pământ a unui dreptunghi și aruncarea cu briceag, cuțitaș, șurubelniță sau orice era ascuțit la vârf în acel dreptunghi . În locul în care se înfigea, trăgeam o linie ca să delimităm cea mai mare porțiune  liberă din dreptunghi, în care ne scrijeleam inițiale. Și așa mai departe, căștiga cel care nu mai lăsa loc în dreptunghi pentru altcineva; dar acest lucru se întâmpla rar pentru că suna clpoțelul.
    Am mai avut un coleg GOICEA, care pentru a se evidenția între noi cei care treceam prin Cișmigiu, când dădeam colțul de pe str. Spiru Haret pe bd. Știrbei Vodă unde era o croitorie, deschidea mereu ușa și întreba spre  disperarea croitorilor: „ aveți sarmale” după care fugea, iar noi ceilalți ne amuzam ca de o glumă bună.
    Mai țin minte un coleg MATEESCU ȘTEFAN, cam greoi la vorbire, dorea să se facă avocat. Împreună fiind ceva mai mari, adică născuți la inceput de an, am fost primiți în organizația UTC  (Uniunea Tineretului Comunist) a școlii, înainte de examenul de absolvire. Și-a biruit greutatea vorbirii și l-am descoperit peste ani ca jurist la Ministerul Justiției.
    Dintre colege, TEGUIANI care locuia în vecinătatea liceului, era un model de fată cuminte și silitoare, iar AURORA cea cuminte și la fel de silitoare la învățătură, nu o pot uita deoarece la ea acasă (stătea într-un bloc pe colț în piața palatului „regal”) am fost la singurul meu „ceai” de pînă în clasa a VIII-a. După ce mi-a călcat mama uniforma de elev cu matricolă; nu aveam mulți dintre noi altfel de îmbrăcăminte, m-a dus la ușa apartamentului colegei unde am fost primit cu o căldură familială deosebită printre alți câțiva colegi gălăgioși. După ce ne-am ospătat cu sandwich-uri și mai ales cu dulciuri, am ascultat muzică și ne-am uitat pe diverse cărți, m-a preluat mama iar de la ușă și așa amintirea a rămas neștearsă.
    Fiind la o vîrstă la care încep să ne placă fetele, nu pot uita nici vizitele pe care le făceam la Liceul „Sf. IOSIF” vecin cu liceul nostru, în sala de sport (acolo am văzut prima dată concurs de scrimă), care putea fi accesată printr-o ușă în zidul  ce le despărțea.
    Poate că aș mai fi putut petrece mulți ani împreună cu acești colegi, dacă neatenția nu-mi juca o festă. Nu am luat examenul de admitere la liceu după cel de absolvire după clasa a VII-a, din cauza limbii române, unde la un subiect care trebuia să trateze doar despre proză, eu am amestecat și poezie și comisia mi-a taxat imediat neatenția, deși numărul paginilor scrise era deosebit de mare. De atunci m-am învățat să fiu mai atent la aproape tot ce fac și mai ales în momente cruciale.
    Mama care era sătulă de întârzierile mele la sfârșitul orelor, când treceam prin Cișmigiu, m-a pus să dau examen de admitere la liceu în toamnă la Liceul „GH. LAZĂR”, să nu mai am motiv să întârzii la terminarea cursurilor când plecam spre casă. Am intrat de această dată fără emoții și urmează ca în alt articol din „ciclul de amintiri 7-18 ani”, să scriu despre anii de „lăzărist”.

    Aceste rânduri mi-au fost „încolțite” atunci când, pe deja celebrul FACEBOOK, mi-am reîntîlnit colegi după atîția ani, avînd meserii frumoase sau fiind călătoriți prin lumea largă și pe care îi vedeți în fotografiile din articol.