Pasiuni si Amintiri: Am fost „LAZĂRist” ....

A scrie despre anii de liceu atunci cănd ai trecut binișor de 70 ani, nu este un lucru prea ușor și aș zice și cam incomod. După trecerea a atât de mult timp, multe din întâmplări se estompează și posibilitatea de a ieși din realitatea evenimentelor este foarte probabilă. Efortul depus zic eu că este meritoriu, cu atât mai mult cu cât este vorba despre trăiri de peste 50 de ani. Prezentul articol urmează cronologic după cel pe care l-am scris cu ceva timp în urmă „Am fost savist...” și care a narat căteva intâmplări și impresii din perioada anterioară a claselor V-VII petrecute la Liceul „Nicolae Bălcescu” (așa se numea pe atunci) din București, continuatorul vechiului Liceu „Sf. SAVA” , așa cum de fapt se numește și acum după „revoluția din 1989”.

Mi se pare normal ca după ce am fost elevul „primului liceu din București” actualul Colegiu Național „Sf. SAVA” , să merg la „al II-lea liceu din București” atât în ordinea cronologică a înființării lor căt și în propria mea cronologie. Transferul, bine înțeles după un examen, care la vremea aceea era unul f. serios, s-a produs în urma unui motiv explicat în articolul anterior, dar și pentru faptul că în drumul spre casă nu mai puteam trece prin Cișmigiu, unde hârjoneala cu colegii mă făcea să întârzii în mod aproape regulat.

Am dat deci examen de admitere în sesiunea de toamnă, după o vară petrecută sub „cohorta” de cicăleli ale mamei și a meditațiilor la lb. română (unde nu luasem nota de trecere) care nu-mi ierta faptul că am fost atât de neatent. La matematică, care va deveni de fapt profesia de bază, pot spune că de pe atunci „fluieram”, întrucăt deja rezolvam probleme la „GAZETA MATEMATICĂ”. Dacă la examenul de lb. romănă am acordat toată atenția necesară, la matematică pot spune că aproape m-am distrat și lucru de care acum mi-e cam rușine, am ajutat și o colegă ( acum mi-am amintit numele) ELENA STOICESCU, lăsând-o să copieze după mine rezolvările subiectului. Dacă stau și mă gândesc, numele ELENA, avea să-mi fie prezent mereu în decursul vieții. Mama mea, soția, cea mai bună prietenă (ELENA SMĂRĂNDESCU – Lenți) cu care țin legătura și în prezent, o fostă iubită ILEANA, precum și o colegă de facultate ELENA BÂRSĂȘTEANU cu care aveam afinități inexplicabile, ca să numesc doar câteva dintre ELENE, aveau să joace un rol împortant în viața mea.

M-am văzut deci admis și am început o altă etapă a vieții. Liceul „Gheorghe Lazăr” ca edificiu nu era așa de impunător și sobru precum liceul anterior prin care trecusem, dar era bine situat, aș zice eu în centrul Bucureștiului, lipt de grădina CIȘMIGIU și pe bulevardul cu cea mai mare aglomerare de cinematografe.

Întrucât limba franceză o posedam destul de binișor, pentru că am avut profesoară particulară din primele clase, mama mea a dorit să urmez la școală la clasa de germană, deoarece după moda veche acestea erau cele două limbi străine mai importante în Europa. Limba rusă era obligatorie și se învăța încă din scoala elementară. Aveam să fac apoi și limba latină, nu mulți ani, dar suficient pentru a înțelege formarea limbilor pe continentul nostru. Am avut așadar o serioasă bază lingvistică ce avea să-mi folosească pe parcursul întregii cariere, iar în prezent când pot călători fără restricții, pot spune că mă ajută foarte mult să înțeleg oamenii și locurile.

Clasa în care am început noua etapă școlară era situată la parter în corpul opus fațadei centrale a liceului pe culoarul din dreptul intrării elevilor.

Din această clasă îmi amintesc două episoade mai ciudate pentru viața de elev.

Aveam ore la matematică cu prof. MARCU, era un profesor tânăr cu mai puțină experiență didactică, un bun matematician însă, dar nu reușea să se impună în fața clasei, cam turbulentă de altfel. Uneori era prea gălăgie în clasă, mai ales când se întorcea să scrie pe tablă. Mama mea care era o femeie f. severă, trecând pe la școală să-mi vadă notele a avut curiozitatea să se uite pe gaura cheii să încerce să mă vadă cum mă comport și a văzut haosul care era în timpul orei. Împreună cu alți părinți care aflaseră și ei despre acest lucru au cerut la ședința cu părinți schimbarea profesorului, lucru care avea să se întâmple și am avut în continuare pe prof. KATZ PAULA, la care nu prea avea nimeni curajul să miște în bancă. Nu am cum s-o uit că a doua zi după ce stătusem până târziu în noapte să redactez soluții la probleme ca să le trimit la Gazeta Matematică, m-a ascultat la tablă și pentru că n-am văzut un plan care se forma, mi-a dat un patru cât mine de mare. A doua zi când aveam iar matematica, m-a verificat din nou, dar acum mi-a dat nota 10, că nu se putea altfel.

Al doilea episod este poate și cel mai grav. Se întâmpla câte odată ca să nu vină profesorul la clasă și noi ar fi trebuit să așteptăm în liniște înăuntru ora următoare. Fiind după un examen de admitere destul de greu, aproape de Cișmigiu, dorința de libertate era nestăvilită și atunci când noi ar fi trebuit să așteptăm cuminți în clasă, fugeam pe fereastră, deoarece pe ușă am fi fost văzuți de personalul didactic sau de elevul de serviciu. Problema cea mai gravă era că sub fereastră nu era imediat pământul, ci se căsca un spațiu mare pănă la subsol, iar unde era pământul cam la un metru și ceva era o balustradă. Cine sărea pe fereastră trebuia să depășească acel spațiu. Eu nu am reușit și am căzut un etaj spre norocul meu în picioare (călcăile m-au durut f. tare) m-am ridicat și am urcat pe la capăt pe scări. Vărsta, norocul și adrenalina și-au spus cuvăntul. Am plecat cu ceilalți câțiva mai întâi în Cișmigiu care era peste gard și apoi pe bulevard la cinematografe. Nu mai avea nimeni curajul să se întoarcă la școală. Și unii se mai miră de ce se întâmplă acum prin școli!

Acum am cunoscut-o pe Lenți (o fată foarte pritenoasă, vorbăreață și care nu știu ce a văzut la mine de am devenit atât de buni prieteni) și chir și când după doi ani, când clasele de germană s-au separat și regrupat în REAL și UMAN (ea fiind la cea din urmă secție iar eu la prima) am rămas în contact, mai ales că eram cu clasele pe același culoar.

În cl. X-a de real am devenit conștienți că trebuie să ne croim viitorul. Cum eu trimeteam deja de câțiva ani soluții la Gazeta MATEMATCĂ, am continuat fiind ajutat și de competiția care a apărut între cei câțiva care aveam aceeași pasiune. În noua clasă formată de real au venit printre alții și doi colegi noi, unul era RADU DAN MARIAN cu care voi fi și coleg de facultate și care venea de la Liceul ȘINCAI, iar celălalt era AUREL SĂBĂILĂ, care venea de la Școala ROMANESCU. Colegul Aurel era un entuziast al matematicii (chiar voia să rezolve trisecția unghiului prin mijloace geometriei euclidiene) și mă întreceam cu el la numărul de probleme rezolvate pentru gazetă.

Cel din urmă va deveni inginer constructor și va părăsi România înaite de „revoluția din 1989” pentru Franța și suntem în contact și în prezent.

Dintre profesori, pot descrie pe câțiva care m-au marcat. Profesorul de limba română EMIL DAISA era îmbrăcat f. îngrijit, chiar elegant (aproape toți îi admirau pantofii făcuți de comandă), era și înalt, bine făcut, Pe vremea aceea era rar și curajos ca un profesor să vorbească elevilor despre „dadaism” iar la lacții să aducă chiar fotografii originale (să nu uităm că fotografia color era rară și tehnica de obținere complicată și scumpă) ca material didactic. În fotografia de mai sus este o glumă în care profesorul ține o riglă în mână ca să „dea la palmă”, scena era departe de realitate, n-a atins vreodată pe cineva. Era așa iubit că ne făceam poze cu el.

Pofesoara de muzică MAREȘ se străduia să ne învețe câte ceva despre muzică și ne pregătea la cor pentru spectacolele ce se dădeau în sala de festivități a liceului. În această sală au debutat FLORIAN PITIȘ, MELANIA CĂRJE și DAN TUFARU (erau mai mari cu un an) într-o piesă bineînțeles sovietică „Zoia cosmodemianskaia”.

Profesoara de germană AUSLENDER ne purta prin literatura germană și chiar ne-a invitat de lea acasă să vedem albume cu reproduceri ale marilor pictori de origine germană.

Profesorul de matematică GLEB SIMIONESCU ne povestea cum se plimbă un gândac pe un pai care este dus de curentul apei, ca să înțelegem și să ne imaginâm cum se formează un „loc geometric”.

Alt profesor iubit era cel de sport ZOLTAN BENEDEK care în sala de sport a școlii (unde un fost inspector școlar pentru sport DIMITRIE IONESCU, unchi pe care îl vizitam când eram mai mic, avea o placă de bronz pusă cu ocazia vizitei sale în liceu) se străduia să ne dezvolte fizic învățându-ne tehnicile de basket mai întâi și apoi de handball. A reușit atăt de bine, încât câțiva am fost selecționați să facem antrenament în cadrul Scolii Sportive nr.2 sub conducerea antrenoarei IOZEFINA UGRON, una din marile handbaliste ale echipei feminine românești din acele vremuri. Numesc pe câțiva dintre noi care am jucat în meciuri cu „Marele GAȚU”: Theodor Drăgan, Boroș Florin (COPILU), Cătănescu Teodor, Opari Radu, Nicolaescu Ștefan și dintre fete de la clasa paralelă de uman: Antonaru Viorica, Pandele Agripina, Petrescu Silvia. Antrenamentele le făceam pe Stadionul Tineretului. La real eram mai mulți bâieți iar la uman erau mai multe fete, ne cunoșteam bine între noi și chiar dacă eram atunci în clase paralele, prieteniile din primele două clase rămăseseră constante.

Cum să uit de profesoara de biologie ȘANDRU TARQVINIA care ne apropia de natură. Ne-a dus în practica școlară la Institutul pentru Cercetări Agronomice unde măsuram prin cântărire creșterea plantelor de floarea soarelui în concordanță cu cantitatea de apă cu care erau udate. Mai mergeam și în laboratorul institutului unde un cercetător ne explica tehnicile chimice de analiză. De acolo unii dintre noi ne mai aprovizionam și cu cantități mici de substanțe care ni se păreau deosebite și pe care le foloseam în „propriul laborator” de acasă. Deși matematica era intersul meu principal, m-a interesat și mă interesează și natura sub toate aspectele ei.

Memorabilă a fost și excursia la DOFTANA când profesorii ne-au dus ca să vizităm închisoarea deținuților comuniști. Se poate vedea că și în excursie uniforma școlară era aproape nelipsită.

Prin ultima clasă a XI-a am făcut cunoștință (prin intermediul lui RADU DAN cu care mă împrietenisem având aceeași pasiune matematica), cu Biblioteca CARTEA RUSĂ unde se aflau culegerile traduse în română ale lui DEMIDOVICI pentru matematică și alta pentru fizică de un autor care nu mi-l amintesc. Era pregătirea pentru viitoarea carieră de matematician. Restul materiilor ne interesau doar în măsura în care trebuia să le învățăm pentru bacalaureat. Deja înainte de începutul iernii acelui an, mama mea printr-o stratagemă ( a vorbit cu antrenorul echipei de tir, la care ajunsesem după handball, să schimbe ziua de antrenament ca să nu-i mai găsesc) m-a desprins de sport, ca să mă dedic doar studiului.

Incercam să cunoaștem cum e viața de student și cu Teodor Drăgan mergeam pe terenul de baschet de lăngă Facultatea de Drept, unde după muzica de la un megafon se putea dansa seara ăn stilurile acelor vremi precum twist, cha-cha, rok-and-roll.

Închei descrierea acelor ani de liceu cu un eveniment pe care mulți liceeni l-au trăit poate și anume ultima zi de liceu. Ca niciodată am venit toți cu uniformele călcate proaspăt și chiar cu șepcile pe care de cele mai multe ori nu le purtam (decăt când intram în liceu și eram controlați dacă aveam uniforma completă și cu matricolă). Erau înșirate șepcile pe cuierul care înconjura două laturi ale clasei precum niște soldăței. Abia acum, când urma să nu mai purtăm uniformă o apreciam, pentrucă era elementul care ne lega pe toți de acești frumoși și de neuitart ani de liceu. Este de menționat că am fost într-o clasă remarcabilă, întrucât dintre toți unul singur nu a intrat la facultate BURGHEAUA GHEORGHE, dar și acela a devenit aviator la TAROM.

Acum după atât de mult timp când întălnirile colegiale din decade sau după 50 de ani s-au consumat, au rămas amintirile, pozele de grup și cei doi prieteni cu care țin legătura și în prezent.