luni, 15 aprilie 2019



Amintiri de alpinist


Imagini pentru floare de colÈ› poze


                        „Nu  ființez, nu exist decât în concretul prin care mă dăruiesc în prezent lumii, mie însumi, celuilalt”

                                                                                     - Bernard Robinson (Psihologie clinică)







    Era pe la sfârșitul anului 1963, când ca student în anul al doilea la matematică, prietenul meu din liceu Radu Dan (cu care am continuat prietenia la facultate) mi-a propus să mergem să facem alpinism. Cum împreună mergeam la cafea, împărțeam țigările, pierdeam vremea pe sălile facultății sau mergeam la cercul de Algebră Omologică (unde ascultam ce spune Nae Popescu, cu care ne împrietenisem deși era mai mare ca noi), nu se putea să ne despărțim nici în acest demers.
    Am mers împreună la Casa de Cultură a studenților din Centrul Universitar București. Aici la Clubul ȘTIINȚA am dat peste un antrenor, domnul Filip om simpatic și înțelegător, care a fost bucuros că se mărea echipa. Din acel moment am participat la cursuri în sediul din spatele Operei Române organizate pentru începători și am început să ne preocupăm de ceeace se putea numi pe atunci echipament de alpinist. Au fost f. importante aceste cursuri cât și sfaturile unor alpiniști mai vechi și cu experiență din club.
    Alpinismul este o disciplină sportivă riscantă, dacă nu este atent monitorizată și instruirea nu este un element de bază. Aveam acolo un camarad care avusese o căzătură în peretele de stâncă și-i răsese un mușchi de la antebraț, așa că aveam în fața ochilor o probă de ce se putea întâmpla și care pot fi urmările neatenției sau unei instruiri precare.
    În primul an, fiind la începutul iernii, urma să participăm la prima noastră alpiniadă. Era o formă prin care alpiniștii din diverse cluburi își făceau instruirea sau participau pe echipe la intreceri între cluburi. Aceste alpiniade se organizau mai ales în timpul vacanțelor studențești deoarece cam aceasta era vârsta propice pentru acest sport. Pentru cei de pe linia București - Brașov (pe atunci Orașul Stalin) întlnirile se organizau pe Valea Prahovei  în Bușteni sau Piatra Mare.
    Să facem un pic de descriere a echipamentului. Pe lângă pulover de lână, pantaloni de schi dacă aveai și bocanci mai trebuiau multe alte accesorii. Unele le împrumutam de la club, cum erau cele din foaie de cort ca hanorac și pantaloni (tot din foaie de cort). Tot de la club obțineam și coardă, pitoane și carabiniere dacă era cazul, precum și ruksac cine nu avea. Mai ne achiziționm noi cordeline, jambiere, fesuri, cine avea prieteni fierari făcea rost și de colțari. Hrana ne-o asigurau părinții după posibilități sau dacă aveai bani puteam mânca și la Căminul Alpin din Bușteni unde înnoptam de regulă.
    Eu aveam niște bocanci care erau pentru schiuri (cu botul așa zis pătrat) care erau foarte rezistenți, cam grei este adevărat, cu ceva cauciuc pe talpă și toc crestat pentru legături, dar te obișnuiai. Mi-am cumpărat și niste jambiere roșii din bumbac care dădeau bine peste bocanc și partea de jos a pantalonilor din foaie de cort. Tot ce puneam pe sub hanoracul și pantalonii din foaie de cort erau inspirația fiecăruia și contribuția familiei, croșetate sau cumpărate. Lâna era cea mai recomandată, mai ales pentru ciorapi iarna sau pe sub hanorac. V-ați făcut o idee de cum putea să arate ca înfățișlare un alpinist al acelor vremi.
   
         
    Dan (sus) și cu mine (mai jos) legați în coardă pe creasta spre Colțul Gălbenele
 arată cam cum erau echipați alpiniștii la acea epocă.




     Trebuie să menționez că materiale plastice nu existau în consumul curent. Corzile de alpinism erau din cânepă torsadată (trebuia o îngrijire atentă după folosire ca să fie uscată și curată că altfel între firele răsucite acționau microorganisme care le slăbeau rezistența). Abia în al doilea an de alpnism clubul a achiziționat prima coardă din dederon.  Aveam să constatăm și avantaje și dezavantaje. Dederonul nu se deterioara atât de ușor dar având o elasticitate mai mare decât cânepa amplitudinea căderii putea fi mai mare.
    Revenind la prima alpiniadă la care am participat, pot spune că a fost revelatoare privind efortul fizic pe care trebuia să-l facă un alpinist. Dar și satisfacțiile puteau fi pe măsură. Mai întâi că era un sport tineresc, puteai vede colțuri de natură încântătoare iar lucrul în echipă te forma aproape ca la instruirea militară. În prima etapă a alpiniadei din 1963 după prima noapte la Căminul Alpin  din Bușteni am urcat prin pădure spre Valea Coștilei la intrarea căreia se afla Refugiul Alpin.
    Aici erau deja alți alpiniști, unii se odihneau după traseu pe paturile din pod, alții își încălzeau ceva mâncare la o plită cu lemne din camera refugiului, alții pe afară discutau sau se pregăteau să plece după apă la izvorul care era mai în jos pe vale.
     Antrenorul nostru domnul Filip și colegii mai cu vechime (cum era Domneșteanu Robert sau GESSY cum îi spuneau prietenii) ne-au luat în spatele refugiului să ne antrenăm pentru rapel.
 
 
    În stânga (Dan) și în dreapta (Neculai) executând rapel după indicațiile lui Gessy în cadrul instruirii de pe stânca de lângă Refugiul Coștila aflat sub Colțul Gălbenele (loc clasic de antrenament pentru alpiniștii de pe valea Prahovei.


    Aici am văzut și înțeles pe viu mecanica corzii în timpul rapelului și cum se poziționează corect cu carabiniera. Pe stînca din spatele refugiului sprijinită de Colțul Gălbenele ne-am început ucenicia practică în acest sport. Satisfacția a fost pe măsură când am executat manevra și ne-a dat încredere în posibilitățile noastre fizice.
   




  Deasupra Gessy inițiindu-mă în cautarea prizelor. 
( Se poate distinge în vale și panorama orașului Bușteni.)



    Între colegii de club era și o fată Nițescu Georgeta care ne-a impresionat prin curajul și tenacitatea ei de a ține pasul cu băieții.
   

               
 


 Pe creasta Colțului Gălbenele împreună cu Gessy, Geta și Dan.


  


 





    După această primă instruire, în a doua zi de alpiniadă după seara plăcută petrecută în Căminul Alpin înconjurați de alți          
 ca și noi, am reluat urcușul de acum cunoscut spre refugiu și cu coardă și cordeline am urcat pe Colțul Gălbenele prin zăpadă printre jepi. Am văzut cum este intrarea în Hornul Gălbenele și pentru prima dată am călărit stânci în drumul spre vârf. 
  Am înțeles mai clar atunci, cum este cu legatul în coardă sau cu cordelina și cum este cu filatul partenerului din față sau din spate. 
  Am încercat satisfacția alpinistului care ajuns pe vărf de munte are senzația că se află deasupra tuturor.
 

                                                

                                                Vedere panoramică a Colțului Gălbenele și a posibilităților de acces.


    Cele care au mai urmat, au făcut parte din rutina obișnuită a unei expediții alpine. În urma aceste participări în etapa I-a (de iarnă) a alpiniadei 1963, la întoarcerea în București am primit în cadrul festiv al clubului carnetul de ALPINIST R.P.R. după o vizită medicală amănunțită la Spitalul Studenților.
    Împreună cu colegul și prietenul Dan am cumpărat un piolet (obiect care marca vizibil faptul că suntem alpiniști).
 
   

                                                     Imagini de rapel sau cățărare pe horn din alte alpiniade.




    Ca urmare a instruirii pentru alpinism am dobândit și permisiunea de a conduce excursii organizate în cadrul Centrului Universitar București.  



             În dreapta o imagine a cascadei Urlătoarea din Bușteni pe lângă care treceam destul de des.


    Eram responsabil în cadrul Centrului Universitar București cu traseul Cheia - Ciucaș. 



Mai jos pot fi văzut în centrul unui grup de studenți (rândul de jos, cu ochelari de soare) pe valea de la Muntele Roșu la vârful Ciucaș.

   
 Activitatea alpiniștilor se desfășoară nu numai în alpiniade (momente de evaluare), ci mai ales pe cont propriu în echipe care pot fi mai numeroase, dar de obicei în pereche, adică cap de coardă și secund. Explicația este simplă; fiind un sport extrem care poate duce la catastrofe, este indicată prezența unui coechipier pentru ajutor (filarea corzii/cordelinei) și eventuală salvare.
  În vacanța studențească de primăvară după alte ieșiri pe munte la sfârșit de săptămână, am plecat pe cont propriu, ca echipă, împreună cu colegul Dan Radu, echipați cum am putut, având acum piolet și cordelină, tot spre Valea Prahovei. Conform celor învățate de la alți camarazi alpiniști, mai întâi în gară am mers la șeful de tren să-l întrebăm dacă acel vagoane merg până la Bușteni (deși era chiar pe placa scrisă pe vagon în ce direcție merge trenul), aceasta era parola cunoscută de noi alpiniștii studenți și de șefii de tren pentru a merge pe „blat”, conform cu veniturile noastre de studenți. Ne-a spus în ce vagon să urcăm, că acolo trebuia să-i dăm și cei 7 lei de drum și tot acolo venea să ne anunțe că vine „supracontrolul” și să încercăm să ne descurcăm.
    Am ajuns la Bușteni fără incidente și am luat legătura cu un coleg Constantinescu Marius care era din acel oraș și care ne-a găsit o gazdă modestă și convenabilă unde să putem dormi. A doua zi dimineață, după un mic dejun frugal și după pregătiri minime ( echipare, o bucată de ciocolată și biscuiți în buzunarul hanoracului), cu pioletul în mână la Dan, care era cu două capete mai înalt decât mine (așa ne-am pricopsit și cu porecla de Pat și Patașon, cum am devenit cunoscuți în Bușteni) și eu cu cordelina după gât, am pornit spre Refugiul Alpin.
    Era după o iarnă frumoasă cu zăpadă suficientă, dar înainte cu câteva zile în care s-a încălzit brusc, zăpada făcuse o crustă de ghiață destul de groasă și rezistentă, care se spărgea cu zgomot la fiecare pas. Prin pădure am urcat și ajunși la refugiu, unde nu era nimeni, am zis să încercăm să urcăm pe Colțul Gălbenele. Era soare și zăpada sclipea rece și ademenitor. Am pornit legați cu cordelina și când am ajuns la brâul de jepi am constatat că nu putem trece de el. După o scurtă discuție am hotărât să ne întoarcem din drum și să urcăm Valea Coștilei până în Platoul Bucegilor. La manevra de întoarcere a picioarelor de pe peretele de zăpadă destul de înclinat, s-a spart crusta de ghiață care acoprea zăpada și eu am luat-o la vale.  Coechipierul s-a apucat cu mâinile de jepi.  Am căzut cu picioarele în jos și cum sunt călduros de felul meu , nu purtam mănuși și simțind cu vârfurile bocancilor o crăpătură în ghiața care acoprea zăpada, zgâriind pe ea cu dehetele mâinilor mi le-am înfundat în zăpada din crăpătură. Așa m-am oprit  spre marea mea satisfacție și mai ales a coechiperului, care se vedea și el pornit după mine, fiind legați cu cordelina. Ne-am regrupat și cu imprudență am hotărât să facem Valea Coștilei, crezând că va fi mai ușor.
    Nici Dan, nici eu, nu mai fusesem pe acestă vale, cu atât mai mult iarna și credeam că ajungem ușor sus în platou. Citisem doar Ghidul alpnist al Bucegilor, iar Dan mai fusese vara pe platou. 
     Am pornit vitejește pe o vale largă prin zăpada trosnitoare și lucitoare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu începusem să obosesc și de efort și de altitudine, iar Dan îmi tot zicea că mai e puțin până sus. La o mică șa am scos din buzunarul hanoracului bucata de ciocolată și biscuiții și după un scurt și anemic dejun, am pornit mai departe. 
    Ajunși la capătul văii ne-am oprit să ne tragem sufletul iar Dan mi-a zis că nu prea mai simte picioarele. Conform celor învățate la instruire, l-am descălțat, i-am băgat bocancii la piept sub hanorac ca să nu înlemnească și i-am frecat labele picioarelor cu zăpadă. Și-a pus ciorapii și apoi s-a încălțat cu bocancii. Operația terminată, am zis să mai stăm puțin înainte să ne ridicăm și să pornim la drum. 
    Din cauza oboselii am ațipit amîndoi și ne-am trezit în hămăit de câine. Când ne-am dumirit, eram înconjurați de câțiva militari cu armele îndreptate spre noi și un câine. Era o patrulă a Stației de bruiaj radio de pe Muntele Coștila. Era perioada în care P.C.R. împiedeca stații de radio ca Europa Liberă sau Vocea Americii să arate cum percep ei realitățile din România.
    Am scos din buzunarele hanoracelor canetul de alpinist și ne-am legitimat, explicând cum am ajuns acolo și dece. Escortați am ajuns la garnizoana releului de televiziune (stație de bruiaj) și comandantul a permis să stăm în bucătărie. Deși mai erau acolo și femei, care făceau parte din personalul bucătăriei, ne-am dezbrăcat până la lenjeria intimă și ne-am întins straiele la încălzit și uscat pe bara care înconjura hornul plitei pe care puteau să se lăfăie în voie cratițe și oale de cazarmă.   
    Prin bunăvoința doamnelor am primit o farfurie cu vârf cu cornulețe cu marmeladă și o ală de vreo două kg. cu ceai. A fost „mană cerească”.  După ce ne-am hrănit și încălzit când să mergem și noi să vedem un meci internațional de volei al echipei României la televizorul alb/negru al garnizoanei (că doar era și releu de televiziune) ne anunță un fruntaș, că trebuie să plecăm, deoarece comandantul nu a primit permisiunea să ne găzduiască. 
    Ne-am echipat așa cum eram când am ajuns acolo, dar cu hainele uscate și calde și după sfaturile ostașilor am plecat la drum. Ne-au asigurat că lupii din platou i-au gonit ei mai devreme cu focuri de armă și ne-au sfătuit să nu mergem împreună, ci din stâlp de marcaj în stâlp de marcaj (unele erau îngropate complet în zăpadă) ca să nu ne rătăcim. 
    Am pornit deci spre cabana BABELE. Oboseala își spunea cuvântul, la un moment dat  vorbeam singur, coechipierul meu fiind pe undeva mai sus pe o coamă de zăpadă. Ne-am regrupat și am căutat reperul, luminița de la cabana Babele. 
    Am ajuns la ea și cabanierul ne-a spus că nu putem înnopta având o tabără gazduită acolo. Ne-am interesat să vorbim cu comandantul taberei și surpriza noastră și satsfacția au fost mari, când am vorbit cu fosta noastră profesoară de sport din semestrul întâi de la facultate. Ne-a ajutat și studenții cu care era ne-au făcut rust de o saltea și două pături pe care le-am pus pe jos lângă sobă în una din camere și am încercat să ațipim,  ca dimineața să coborâm în Bușteni. 
    Am adormit amândoi cu greu, după o numărătoare în gând care nu s-a mai terminat.  A doua zi dimineață devreme, după un ceai cu o bucată de pâine, am pornit coborârea pe unde ar fi trebuit să fie poteca de sub Caraiman. Cabana Caraiman era închisă, dar după tărăboiul nostru a coborât din pod cabanierul, care ne-a spus că pe vale a fost avalanșă și ne-a dat un ghem de sârmă că poate îi putem lega firele dela telefonul care murise. 
    Atunci am văzut cu ochii noștrii cum arată o vale cu maluri abrupte și lucioase de la trecerea avalanșei. Nici urmă de fire de telefon ce pot fi înnodate, dezastrul fusese prea mare. 
    Am ajuns în Bușteni și cum strada ajungea drept în fața „alimentarei” de la fabrica de hârtie, ne-am cumpărat câteva provizii și ne-am grăbit la colegul Constantinescu Marius. Acesta ne-a spus că echipa salvamont se pregătea să plece în căutarea noastră. Bine că nu a mai fost nevoie. Ne-am dus la gazdă și ne-am scufundat întrun somn adânc, după ce ne-am ospătat cu tocană de lecume la borcan și gem de smeură pe pâine, luate de la alimentara, am mai tras un gât de țuică și o țigară.
    A fost o iarnă cu sportivi morți pe munte. O echipă suficient de experimentată în Făgăraș a căzut în „Fundul Caprei”. Un coleg de la facultatea de fizică (funcționa în aceași aripă a universității cu facultatea noastră de matematică-mecanică) care nu a vrut să stea cu noi în Bucegi și s-a dus în Piatra Craiului, și-a aflat sfârșitul înghețat și acoperit de zăpadă (a fost găsit primăvara).

      

Aceasta era metoda prin care se uscau ciorapii și jambierele la finalul unui traseu de iarnă.   


    Am mers pe munte cu coechipierul meu aproape la sfârșitul fiecărei săptămâni până în vară (tot cu 14 lei dus-întors, tocană și gem). Într-una din expediții, din neatenție am uitat pe bulevardul central din Bușteni, pe o bancă unde ne-am oprit să ne odihnim, valorosul și scumpul nostru piolet.  
    După vacanța de vară, până la vacanța de primăvară, am mai fost în alpiniade și pe munte.
    Alpiniada de primăvară din 1964 (trasee de stâncă) a avut loc în Piatra Mare.
     Aici nu am făcut echipă cu amicul meu Dan, ci cu un alpinist care avea deja categorie sportivă, Gelu Peteu al cărui secund am fost. 
    Era o alpiniadă în urma căreia se putea obține o categorie sportivă fiind un traseu de perete de stâncă.
    Piatra Mare este un masiv interesant, având un mare perete stâncos expus cu fața spre cabana cu același nume și caracteristica interesantă că roca este brăzdată de urme șerpuitoare lăsate poate de organisme preistorice, peretele fiind numit și „Piatra Scrisă”. 
    Era o primăvară frumoasă, caldă și senină. L-am filat pe capul de coardă (singura coardă de dederon a clubului), m-a filat și el pe mine până pe la mijlocul peretelui, după care părea că timpul s-a oprit în loc, deși eu îl solicitam să mă fileze, ca să pot urca mai ușor. Neprimind răspuns, am început să urc „la liber” neajutat. Coarda care se prinsese într-o crăpătură de stâncă, s-a deblocat.
    Coechipierul a simțit-o liberă, m-a filat și m-a scos din prize. Am căzut ca un cârnat agățat, Noroc cu instruirea, am evitat lovirea sau hârjâirea de stânca, care m-ar fi putut răni. În vale cei de la cabană, în majoritate turiști cred că s-au înspăimântat. După stabilizare (am pendulat un pic în sus și în jos din cauza elasticității corzii de dederon), am repornit în traseu și l-am finalizat cu bine. Șansa mea a fost coarda cea nouă. Dacă ar fi fost din cânepă, nu putem ști cum ar fi evoluat situația.
    Toată lumea a fost în final mulțumită de evoluția la alpiniadă și am primit carnetele vizate pentru o nouă analiză medicală amănunțită în urma căreia și a evoluției de la alpiniadă puteam obține categorie sportivă.
    Împreună cu prietenul  și colegul Radu Dan am analizat situația noastră și am hotărât că e prea riscant (după cele două caderi ale mele, iarna și în perete) ca să mai continuăm. Plus că ne cam neglijasem obligațiile de studenți, așa că ne-am păstrat carnetele de alpnist ca amintire.
    A fost o experiență interesantă, am văzut locuri unice din natură, ne-am fortifica musculatura și caracterul.  
    Am trecut ma departe în vâltoarea vieții și a finalizării studenției, fiecare pe drumul său. S-a făcut separarea pe profile de studii, Dan a mers la profilul de Analiză Matematică, iar eu la cel de Astronomie ale cărui cursuri se țineau în bibliteca Observatorului Astronomic în clădirea BOSIANU.
   







  

miercuri, 31 octombrie 2018



 ROMCONSULT - firmă hibridă comunisto-capitalistă
(începuturile consultingului românesc)


       Institul Român de Consulting - ROMCONSULT a fost înființat în 1971 în epoca lui Ceaușescu, din  dorința acestuia de a aduce mai multă valută în țară pentru a plăti datoria externă a Românie pentru visele sale megalomane și astfel dictatura  pe care o exercita asupra țării să nu mai poată fi supusă ingerințelor și constrângerilor externe, indiferent din ce zonă ar veni, vest sau est.
   

sigla actuală  a IRC  ROMCONSULT
La conducerea firmei a fost numit un inginer energetic VÂLCIU CRISTINEL cu origine ”sănătoasă”, muncitorească și care a fost mai întâi repartizat conform legilor acelei perioade  când termina facultatea la Ministerul Energiei Electrice - MEE pentru formare, drept cadru de conducere familiarizat cu economia românescă.

    Ca o paranteză trebuie să spun că am aflat multe despre persoana și ascensiunea viitorului meu director, întrucât acesta a fost subalternul tatălui meu în perioada de inceput a carierei la MEE, tatăl meu fiind în acel minister un specialist în linii și stații de înaltă tensiune.
    ROMCONSULT a fost înzestrat la început cu un sediu deosebit de aspctuos într-o vilă pe strada Armenească, peste drum de locuința regizorului de film DAN PIȚA. După câțiva ani odată cu creșterea personalului și portofoliului de contracte, a primit o a doua vilă pe aceeași stradă la căteva numere depărtare. Sediul inițial, fostă vilă boierească, avea holul central spațios cu lambriuri de lemn, scară interioară și chiar o sală de protocol în stil arăbesc, pe lângă altă normală.
    Obiectul de activitate era în principal vinderea la extern a inteligenței românești (proiecte parțiale sau  ”la cheie”, know-how, licențe și asistență tehnică sau pedagogică), adică numai hărtii, fără a avea ceva material fizic de exportat.
     Întrucât leul nu era valută și fiind vorba de comerț exterior, se practica ”cursul de revenire”  adică paritatea leu/valută, rezultat în urma unui calcul de eficiență.
    Erau vizate mai ales țările arabe și africane pe ai căror conducători îi simpatiza NICOLAE CEAUȘESCU. Însă ROMCONSULT avea relații contractuale și cu Israelul, cu care s-au păstrat relațiile în contextul internațional al acelor vremuri. Pentru această relație se foloseau alte canale comerciale, întrucăt arabii solicitau un angajament cum că  ROMCONSULT nu avea contracte cu statul israelian. Trebuia să fim atenți la culorile coperților dosarelor ofertate sau ale hârtiilor din cuprins, pentru arabi cu nuanțe verzui iar pentru israelieni cu nuanțe galbene, dar  în general foloseam coperți argintii.

    Ca un exemplu privind cursul de revenire, serviciile aeriene ale TAROM aveau cursul de revenire de 15 lei pentru un dolar, iar cursul de revenire al exportului de servicii ale ROMCONSULT varia de la cel mult 5 lei pe dolar la proiecte, la 0,50 lei pe dolar la licențe exportate.
    Ținuta salariaților operativi era costum cu cravată și fără plete obligatoriu, deoarece puteai fi chemat oricând să participi la un protocol de negociere. Majoritatea lucrătorilor operativi erau cunoscători de limbi străine, mulți dintre ei cu atestat în Sistemul de Comerț Exterior. Și subsemnatul la puțin timp după angajare mi-am luat atestatul de lb. franceză și m-am înscris pentru limbile engleză și spaniolă.
    Inițial ROMCONSULT a avut ca servicii operative Consulting I  și Consulting II, ambele conduse de doi ingineri consultanți-consilieri de renume internațional ing. IOAN COMINO (născut chiar în insula grecească Comino) și ing. MOLDOVAN MIHAIU precum și birouri de management (unde șef a fost dr. ec. CONSTANTIN COJOCARU bine cunoscut românilor întrucât a propus o formă deosebită de cea adoptată oficial pentru redistribuirea către populație a averii comuniste după revoluție) și unul de export de licențe și know-how condus de ing. VIRGIL DARABAN. Mai târziu a fost înființat și serviciul Consulting III condus de ing. TEODORESCU NICOLAE care provenea de la Trustul de Lucrări Speciale.
    Erau recrutați pentru a lucra la ROMCONSULT specialişti de regulă cu studii superioare, dosare  de partid curate şi cunoscători de limbi străine.Cei doi consilieri vorbeau curent cel puţin trei limbi străine. Un inginer consultant (bărbat deosebit de arătos și fin) TITUS ORĂDEANU  de la Consulting II vorbea curent limbile italină, germană, engleză şi spaniolă. Fiind în holul central al firmei, adesea puteai auzi pe ing. COMINO de la etaj unde erau birourile Consulting I dictând direct corespondența unei dactilografe pentru a fi transmisă prin fax. Dactrilografele erau de regulă și stenografe câștigătoare de concursuri în cadrul competițiilor dintre țările lagărului socialist, precum și cunoscătoare atestate de limbi străine. Birocrația era clar instituită și controlată în sistem, după model rusesc preluat de la nemți.
     Nici serviciile funcţionale nu duceau lipsă de persoane deosebite. La Personal, Plan, Organizare şi Retribuire era şef ec. MICU  ALEXANDRU (am aflat ulterior şi se ghicea uşor după comportament și atitudine, că a fost ofițer MAI - de fapt adjunct al celebrului torţionar NICOLSCHI) pe lânga alte două doamne şi un referent VOICU  ION ( fost colonel MAI care stătea nu prea bine cu gramatica limbii române, încăt șeful de birou îmi cerea des să-i corectez corespondența). Corespondența internă trebuia să aibă un stil concis și cât se poate de corect, aproape plițienesc, cu note de fundamentare și semnături ierarhice.
     În decursul timpului, odată cu apariţia celui de al treilea seviciu de consulting, au mai apărut la personal încă trei foşti lucrători ”epurați” din MAI (Colescu, Petcu și Moldovan) precum şi un al doilea jurist (se pare că tot dintre ”băieții cu ochi albaștri” cum li se zicea celor care erau apropiați SECURITĂȚII)  ADRIAN SEVERIN, acum cunoscut publicului larg şi încă o juristă tânără MANUELA, foarte drăguţă (devenită ulterior soţia primului jurist IOAN NESTOR - tatăl acestuia fiind şi el un jurist de drept internațional cunoscut). Vedeţi aşadar cu ce conglomerat de personal era dotat Institutul Român de Consulting. Pe de o parte specialiști reputați pe de alta oameni fideli regimului comunist.
    La Biroul de Marketing cam unicat pentru acele vremuri, condus succesiv de doi specialiști  ec. SILVIU DOBRONĂUȚEANU și apoi ec. MIHAI ISPĂȘESCU, se executau atât punerea finală în pagină a documentațiilor proiectelor, legarea în condiții grafice deosebite ( dactilografele erau dotate cu mașini de scris IBM cu cap rotativ - deci caractere deosebite, aveau chiar și mașini de scris speciale cu caractere mai mari, atât de dragi lui Ceaușescu ca să nu-și pună ochelari). Tot din acest birou făceau parte și referentele de specialitate pe limbile străine care erau absolvente universitare; era chiar și o referentă cunoscătoare de suedeză și svahili. Unele referente erau și autorizate translator și împrumutate chiar de CC al PCR pentru evenimente internaționale deosebite.
    Vă întrebaţi poate cum de un matematician-astronom cu licenţă ce mă aflu, cunosc atât de bine aceste lucruri. Explicaţia se află în aşa zisele oportunităţi pe care mi le-a oferit viaţa cât și firii mele ușor adaptabile și comunicative.
    Într-un articol anterior de pe blog, precum și în cartea mea „ASTRONOMIA SOCIALIZANTĂ cu exemplificări” am scris despre „revolta astrofizicienilor” de la Observatorul Astronomic din Cuţitul de Argint, la care am fost participant activ şi care a avut drept consecinţă diminuarea drastică a cercetătorilor Secţiei Astrofizică condusă de acad. CĂLIN POPOVICI. O jumătate de an cercetătorii Observatorului Astronomic din București s-au  aflat sub cercetarea și supravegherea Comisiei Centrale de Control Muncitoresc a CC. al PCR și care s-ar fi putut finaliza cu desființarea organizației PCR S-au diminuat fondurile de cercetare, visele pentru un observator astronomic românesc modern s-au evaporat, mai ales că dictatorul Ceaușescu a hotărăt că nu mai trebuie cheltuite fonduri pentru ”cercetarea fundamentală”. Eu am fost dintre cei șapte cercetători astronomi ai Secției Astrofizică, care ca urmare, în 1976, au părăsit cercetarea astronomică și au căutat alt loc de muncă.
    Cu ajutorul unui fost chiriaş al părinţilor fost ofiţer M.Ap.N şi apoi economist, care lucra în Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice  Internaţionale adică MCECEI și spre surprinderea mea, m-a ajutat să lucrez ca referent de specialitate la ROMCONSULT - firmă de comerț exterior din subordinea MCECEI. M-au ajutat la acest transfer și curriculum vitae destul de consistent ( trei ani ca prof. de matematică la licee, lucrări ştiinţifice publicate  ca astronom) precum şi cunoaşterea  limbii franceze, însuşită cu profesoară particulară, la liceu studiind germana şi bineînţeles rusa (limbi pe care le-am folosit şi în lucrările mele de cercetare ca astronom).
    Venind din cercetarea fundamentală şi deci fără vreo cunaştere a comerţului exterior, şase luni mi-am făcut ucenicia la serviciul de personal, unde cei doi  foşti ofiţeri din cadrul serviciului m-au învăţat stilul de redactare tip raport, m-au introdus pe la seviciile MCECEI care era for tutelar, după care considerând că stagiul e complet şi urmare a absolvirii examenului final cu atestat de limba franceză în sitemul de comerţ exterior, precum și a unoui curs de planificare specializare în sistem, m-au repartizat la Biroul de Management în subordinea dr. ec. COJOCARU CONSTANTIN şi având colegă pe ec. GABRIELA LITEANU care va lucra mai târziu la Banca Naţională.
    La acest birou am participat la redactarea părţii de management a proiectelor din diverse domenii. În această perioadă pot aminti printre altele că România prin ROMCONSULT a organizat Sistemul de Învăţământ Superior Algerian, a trimis specialişti la asistenţă didactică în Tunisia, Congo, Algeria şi Maroc ( am fost şi eu sub egida PNUD ca prof. de matematică de liceu în  Safi-Maroc, la sfârşitul activitîţii mele la ROMCONSULT), precum şi acorda asistenţă tehnică în Nigeria, Republica Congo, Iran, Iraq, Libia
    Cînd dr. ec. COJOCARU a părăsit Romconsult şi s-a înfiinţat serviciul Consulting III am fost repartizat în colectivul acestuia care cuprindea printre ingineri, desenatori, referenţi, dactilografe şi doi arhitecţi, unul arh. VEREŞ GHIORGHE care după revoluţia a fost arhitect al Primăriei Bucureştiului şi arh. ŞTEFAN DORIN al cărui nume este acum internaţional cunoscut, precum şi un conductor arh. PETRESCU CRISTIAN, care acum este arhitect la o firmă privată. 
    Eu m-am ocupat în principal de partea de management a proiectelor şi de partea de asistenţă didactică  şi dotare a laboratoarelor de învăţământ, dar pot spune că spre finalul activităţii la acest serviciu, în colaborare cu INDUSTRIALEXPORT am condus un proiect de fabrică de pâine în Turcia depă metoda industrială franţuzească LaVache.
    O să vă întrebaţi poate cum a fost posibil aşa ceva, explicaţia este simplă, am absolvit în sistemul de perfecţionare al comerţului exterior cursuri de planificare, management şi tehnică de comeţ exterior (peste zece diplome) precum şi un curs postuniversitar la Academia de Studii Economice - ASE la Facultatea de Relații Internaționale, specialitatea *inginerie economică formare consultanţi în marketing*. Am dobândit dreptul de a mă recomanda la extern drept consultant. În această perioadă am studiat atât volumele economistului britanic de renume mondial JOHN MAYNARD KEYNES (tocmai traduse în limba română) privind macroeconomia și mangementul, politica de organizare și recrutare a personalului unei firme, cât și cum funcționează o firmă capitalistă, precum si cursuri de Economie Matematică publicate de ASE. Unul dintre principiile enunțate în cărțile lui MAYNARD era că salariatul își atinge pragul de competență cam în 5 ani de la angajare și apoi randamentul său profesional scade în cadrul firmei, rămânând doar rutina. Eu cred că am respectat de-a-lungul carierei mele acest principiu, mai întâi din intuiție apoi din cunoaștere.
    Zic acest lucru, pentru că am fost prof. de matematică de liceu primii trei ani și doi ani în MAROC (deși până în 89 am dat meditații sau am activat ca al doilea job la plata cu ora), cinci ani în cercetare ca astronom la Observatorul Astronomic, vreo 6 ani la ROMCONSULT, cca. 5 ani ca analist-programator pentru minisisteme de calcul la Centrul de Calcul al MCECEI, după care cam toți atâția ani ca Șef de Oficiu de Calcul la TEHNOFORESTEXPORT și în final până la pensionare și după, ca manager al propriei firme COMPCOM srl. (servicii IT). Din acest punct de vedere pot spune că am avut o viață profesională variată, intensă și  cu multiple specializări.
    Mă întreb eu acum retoric, câte firme actuale românești trimit proprii salariaţi la cursuri de specializare? Era o caracteristică a sistemului comunist trecerea prin stadii de perfecționare cu scoatere din producție. Multinaționalele au și ele o tradiție în acest domeniu.
    Mi-a rămas în memorie unul dintre preoiectele de la ROMCONSULT, la care întregul colectiv al serviciului Consulting III a muncit  pot spune zi și noapte,  pe vremea cînd își avea sediul lângă Palatul Telefoanelor, cu pauze de masă la autoservirea hotelului Intercontinental, în deursul câtorva săptămâni și cu întreruperi legate de etapele negocierilor.
    Este vorba de participarea la o licitație internațională pentru Biblioteca șahinșahului Iranului REZA PAHLAVI ARYAMER. În prima fază a participării la licitație pe lângă documentație s-a executat de către arhitecții din cadrul serviciului și o machetă foarte frumoasă din polistiren. Am reușit să ajungem în etapa următoare a licitației , mai grea, unde ne-am unit cu un contractor antreprenor turc. Cerințele determinate de caietul de sarcini și informațiile culese după prima etapă, ne-au determinat să solicităm sprijinul Institutului de Proiectare CARPAȚI de pe lângă CC al PCR, condus de ing. IONESCU ( tatăl colegei de la Biroul Prețuri și Eficiență ec. VASILESCU MIOARA născută IONESCU). Pe lângă ajutorul la prezentarea documentației legată în piele în China, ne-a detașat și un arhitect specialist, nimeni altul decât cunoscutul arh. DINU PATRICIU, viitor petrolist și politician.
    Macheta complet schimbată conceptual a fost de această dată executată din placaj traforat și lăcuit în culori diverse, o bijuterie. Am reușit să trecem și de această etapă și a urmat cea finală care cuprindea și evaluarea costurilor și comunicarea câștigătorului. La întocmirea părții de management al proiectului la care am participat, am avut opinie diferită de a șefului de serviciu ing. TEODORESCU N.
    Din experiența dobândită în sistem cunoșteam că, costul aferent managementului din întreaga lucrare, nu trebuie să depășească 10 procente. Șeful de serviciu, pentru a se lăuda în fața ministrului de resort, un susținător al său din umbră, și-a impus punctul de vedere pentru a crește cursul de revenire al proiectului care trebuia avizat de minister înainte de depunerea în străinătate. Știind cât am muncit cu toții, chiar neglijându-ne familiile, din acel moment m-am declarat ostil șefului de serviciu, cu consecințe pentru toată periada cât am mai lucrat la ROMCONSULT.
    Când ing. ORĂDEANU TITUS consultant internațional recunoscut ne-a comunicat rezultatul ultimei etape a licitației, mi s-a confirmat justa mea evaluare, pentru că licitația a fost câștigată de concurenții noștrii finlandezi nu pe proiectul de ansamblu (al nostru fiind mult superior) ci pe costuri ale etapelor de realizare; finlandezii nu au fost atât de lacomi.
    Serviciile mele cu specializare în învăţământ şi matematică erau valorificate şi de alte servicii ale IRC - ROMCONSULT; ca un exemplu: executam graficul GANTT (utilizat în matematica-economică) pentru proiectele seviciului Consulting II, la solicitarea ing. ORĂDEAN. În cadrul Serviciului Consulting II care avea domeniul asistenței tehnice și didactice cât și obiective ”la cheie”  în străinătate, eram solicitat să fac parte din comisia de recrutare mixtă pe limba franceză Algeria sau Maroc, pentru profesori care plecau în calitate de cooperanți în cadrul PNUD - Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Mă întâlneam cu mulți colegi profesori de liceu de matematică care veneau la comisii cu dosarele și mă întrebau dece nu merg și eu, mai ales că lucram la firma care-i trimetea.  
    Am vrut să plec mai demult, ani la rând, ca profesor cooperant în străinătate. Tot românul pe atunci voia să plece să lucreze undeva în străinătate, pentru că  România era o ţară cu graniţe închise liberei circulaţii internaționale şi se exacerbaseră lipsurile alimentare. Nu am reuşit, întrucât directorul inginer CRISTINEL VÂLCIU voia să-şi ia doctoratul în economie la ASE şi eu provenind din mediul universitar, trebuia ca împreună cu acad. M. C.  DEMETRESCU - întemeietorul AROMAR, să lucrăm la referatele şi teza lui de doctor.
    Activitatea serviciului Consulting III diminuând din cauza şefului de serviciu, care numai el se plimba prin străinătăţuri şi umfla artificial partea de management a proiectelor ca să intre în graţiile ministrului cooperării MĂRGĂRITESCU, care îl şi susţinea din umbră, directorul mi-a folosit capabilităţile în organizare ca să înfiinţeze două servicii gemene de participare la licitaţii internaţionale, unul în minister şi celălalt la ROMCONSULT. Așa credea el că se revanșează pentru munca mea pentru doctoratul său, moralmente eram flatat, dar materialicește nu am dobândit nimic. Am realizat integral toată documentaţia şi schema de organizare, participănd şi la şedinţele de definitivare a organizării de la minstrul MĂRGĂRITESCU (care a crezut că eu voi fi viitorul şef de serviciu la licitații în ROMCONSULT).
    Puţini mai ştiu că în acele vremuri, un inginer era plătit cu o clasă de salarizare mai mult decăt un economist la studii şi vechime echivalente. Eu fiind cu studii universitare, echivalente la salarizare cu studii economice, nu puteam ocupa o funcţie de conducere rezervată unui inginer sau chiar economist. A fost numit spre disperarea mea fostul meu şef ing. TEODORESCU care era în graţiile ministrului. După o perioadă  scurtă de activitate a acestui serviciu de licitaţiii, eu neavând nici un interes să-l sprijin pe fostul şef care nu ştia mare lucru, dar ar fi voit să se plimbe în străinătate, serviciul s-a desfiinţat.  De altfel şi directorul general, în urma unei aşa zise răzmeriţe create de disensiunile sale cu ec. MICU ALEXANDRU șeful de personal, în urma unor ședințe de partid furtunoase a fost destituit și a fost mutat la I.C.E.  DUNĂREA (efectua operații de comerț exterior pentru MAI)  în subordinea dlui. VOICULESCU  cunoscutul plitician -  actual deținut.  S-a schimbat cu această ocazie și sediul ROMCONSULT din cele două vile de pe Armenească, lângă Palatul Telefoanelor pe strada Matei Milo.
    Am fost mutat în urma conflictului cu șeful de serviciu să coordonez Biroul de Prețuri și Eficiență, fostul şef un economist armean SEMIZIAN LAURENȚIU plecând din ROMCONSULT. Tot în această perioadă a avut loc urmărirea și stigmatizarea de tineri care aflaseră și au participat la o mișcare de tip  YOGA (condusă pare-se de un fost coleg de clasă de la Liceul Sf. Sava pe nume STOIAN NICOLAE) considerată a fi o infiltrare a capitalismului în rândurile tineretului comunist român. Colega de birou ec.VASILESCU MIOARA care participase și ea (deși era fiica lui IONESCU de la CARPAȚI  tutelat de CC al PCR,  fiind tânără și în pas cu moda a apreciat practicile care mențin sănătatea precum și componența tinerească a colectivității din cadrul mișcării) a fost infierată ”cu mânie proletară” și dată afară din rândurile membrilor  PCR. Menționez aici că dacă în dosarul personal scria că ai fost dat afară din partid sau ai făcut parte din organizație de partid desființată, cariera profesională nu mai putea evolua. Tot în aceeași ședință a fost dat afară din PCR și bunul meu prieten, coleg la Consulting III ing. CRISTESCU COSTIN care a rămas în străinătate într-o deplasare și cu care pierdeam nopțile trăgănd muzica disco a anilor 70-80 pe MAYAK - magnetofon sovietic cu benzi magnetice. Eram în București, printre puținii care aveau muzică disco la zi (ABBA, BoneyM, QEEN, PINK FLOYD etc)
    Ca matematician şi cunoscând acum bine tehnica de comerţ exterior, eram cel mai indicat să contrasemneze cotractele pentru evaluarea prețurilor ofertelor și corectitudinea calculului de curs de eficiență. Îndeplineam în același timp și legătura dintre ROMCONSULT și Centrul de Calcul al MCECEI. Dar cum v-am povestit mai sus, doar giram funcţia, avînd drept de semnătură, dar fără a avea salariu de şef de birou (deh, studii universitare). După înscăunarea noului director  BĂDICĂ, am lucrat la cest birou până şi acest director a fost mutat în minister, rămânând ca director general în locul lui directorul adjunct ing. FLORIN BURADA. Între timp am şi avut norocul să vină un  economist mutat din minister, pe care l-am instruit în calculul cursului de revenire. Cu chiu cu vai l-am convins pe directorul BĂDICĂ în ultima lui zi în institut când ieșea din birou (pentrucă în zilele anterioare, deși îi eram subordonat direct, spusese secretarei că nu mă primește), să-mi permită să depun şi eu dosarul la comisia pentru recrutarea profesorilor cooperanți pentru Maroc.  A doua zi de dimineață nu le venea să creadă la colegi care îmi cunoșteau situația, că am obținut acceptul de a merge și eu la comisia mixtă marocană de recrutare. Surprinsă a fost și  delegația marocană, care cu o zi înainte mă avea în componența comisiei mixte de recrutare.
     Pentru a zugrăvi cât mai bine sistemul politic în care am trăit, vă relatez un amănunt care arată politica de pașapoarte a statului cu granițe închise. Ca participant la comisiile de recrutare pentru asistență didactică externă aveam contact cu serviciul de pașapoarte al Ministerului Învățământului de unde se preluau acestea. Când m-am dus să ridic pașapoartele pentru mine și soție (fiul meu fiind înscris în pașaportul acesteia) lucrătorul ministerului mi-a dat doar mie pașaportul și mi-a arătat doar pe cel al soției spunându-mi că a primit dispoziție să nu mi-l dea. Era să renunț să mai plec, dar n-am făcut această greșală și am avut norocul că soția este o luptătoare și a reușit după două luni să ajungă cu fiul meu lângă mine în Maroc.
    Doi ani am fost profesror cooperant de matematică la Liceul IBN KHALDOUN din Safi - Maroc unde am avut marea șansă să lucrez într-un sistem de învățământ copiat după cel francez. O experiență deosebită (note de la 0 la 20, greve școlare, imunitate universitară, examene de bacalaureat cu probabilități la matematică, etc) în care am fost profesor în adevăratul înțeles al cuvântului (nici directorul liceului nu se amesteca în predarea la clasă, care era supraveghiată de ministerul marocan de învățământ prin inspectori de specialitate) și pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Mi-am îmbogățit astfel experiența la catedră,  pe lângă cea în sitemul nostru din România după model rusesc.
    Așa am părăsit  ROMCONSULT, deoarece la revenirea forțată din Maroc (dictatorul Ceaușescu considera că banii luați de la PNUD pentru munca noastră nu mai sunt suficienți pentru visele lui de mărire, restructurarea Bucureștiukui și construcția CASEI POPORULUI) m-am trezit fără loc de muncă din cauza reducerilor de personal care se făceau și a faptului că contractul meu în Maroc era pentru patru ani, din .care am realizat efectiv doar doi. La revenire în România în 1984 două luni am trăit cu familia din salariul soției și din cafeaua și blugii aduși din Maroc spre valorificare (singura noastră acumulare de venit de la această deplasare externă).
    Puteam să dau în judecată ROMCONSULT să-mi recuperez postul, dar așa ceva era de neconceput în  sistemul de comerț exterior românesc al acelor vremuri. La sugestia unuia dintre foștii colegi de la biroul de personal din ROMCONSULT, Colescu care acum lucra în minister la Direcția de Personal, am mers să mă angajez la Centrul de Calcul al MCECEI condus de un matematician ca și mine DIMA DUMITRACHE, având în vedere și colaborarea anterioară. După evaluare dosar personal și testare profesională, am fost angajat ca informatician
    Din 17 ianuarie 1990 sub semnătura primului ministru Petre Roman I.R.C. ROMCONSULT a devenit firmă privată, dar tot în subordinea Ministerului Comerțului Exterior, s-a mutat în alt sediu și a continuat obiectul de activitate. Nu mai deține monopolul consultingului românesc, intrând în concurență cu firmele de aceeași specialitate românești și străine.
    Așadar din 1984 am început cariera de informatician (tangențe am avut și pe vremea când eram astronom, unele observații fiind prelucrate în FORTRAN la calculatoarele Centrelor de Calcul ale ASE sau ale Centrului de Calcul al Universitîții București) pe care aveam s-o continui până la pensie și apoi ca proprietar și manager al COMPCOM srl. fimă privată sepecializată în servicii IT.
    Experiența de consultant avea să-mi servească și ulterior când m-am calificat drept analist de minisisteme de calcul și aveam să execut programare și contracte de servicii informatice pentru diverși beneficiari sau când mi-am condus propria firmă
   
    Am scris aceste câteva rănduri ca mărturie veridică și trăită,  pentru a arăta generațiilor de după 1989, ce înseamnă un regim politic socialist cu granițe închise, comportamentul membrilor care transpuneau în practică ideologia partidului comunist și cât de duplicitar și dictatorial era regimul instaurat de NICOLAE CEAUȘESCU în perioada în care a condus partidul unic PCR și România.

NECULAI RĂDULESCU - astronom și consultant internațional.
 
  
   

vineri, 1 decembrie 2017

Am fost „LAZĂRist” ....

           

A scrie despre anii de liceu atunci cănd ai trecut binișor de 70 ani, nu  este un lucru prea ușor și aș zice și cam incomod. După trecerea a atât de mult timp, multe din întâmplări se estompează și posibilitatea de a ieși din realitatea evenimentelor este foarte probabilă. Efortul depus zic eu că este meritoriu, cu atât mai mult cu cât este vorba despre trăiri de peste 50 de ani. Prezentul articol urmează cronologic după cel pe care l-am scris cu ceva timp în urmă „Am fost savist...” și care a narat căteva intâmplări și impresii din perioada anterioară a claselor V-VII petrecute la Liceul „Nicolae Bălcescu” (așa se numea pe atunci) din București, continuatorul vechiului Liceu „Sf. SAVA” , așa cum de fapt se numește și acum după „revoluția din 1989”.

            Mi se pare normal ca după ce am fost elevul „primului liceu din București” actualul Colegiu Național „Sf. SAVA” , să merg la „al II-lea liceu din București” atât în ordinea cronologică a înființării lor căt și în propria mea cronologie. Transferul, bine înțeles după un examen, care la vremea aceea era unul f. serios, s-a produs în urma unui motiv explicat  în articolul anterior, dar și pentru faptul că în drumul spre casă nu mai puteam trece prin Cișmigiu, unde hârjoneala cu colegii mă făcea să întârzii în mod aproape regulat.
            Am dat deci examen de admitere în sesiunea de toamnă, după o vară petrecută sub „cohorta” de cicăleli ale mamei și a meditațiilor la lb. română (unde nu luasem nota de trecere)  care nu-mi ierta faptul că am fost atât de neatent.  La matematică, care va deveni de fapt profesia de bază, pot spune că de pe atunci „fluieram”, întrucăt deja rezolvam probleme la „GAZETA MATEMATICĂ”. Dacă la examenul de lb. romănă am acordat toată  atenția necesară, la matematică pot spune că aproape m-am distrat și lucru de care acum mi-e cam rușine, am ajutat și o colegă ( acum mi-am amintit numele) ELENA STOICESCU, lăsând-o să copieze după mine rezolvările subiectului. Dacă stau și mă gândesc, numele ELENA, avea să-mi fie prezent mereu în decursul vieții. Mama mea, soția, cea mai bună prietenă (ELENA SMĂRĂNDESCU – Lenți) cu care țin legătura și în prezent, o fostă iubită ILEANA, precum și o colegă de facultate ELENA BÂRSĂȘTEANU cu care aveam afinități inexplicabile, ca să numesc doar câteva dintre ELENE, aveau să joace un rol împortant în viața mea.
            M-am văzut deci admis și am început o altă etapă a vieții.  Liceul „Gheorghe Lazăr”  ca edificiu nu era așa de impunător și sobru precum liceul anterior prin care trecusem, dar era bine situat, aș zice eu în centrul Bucureștiului, lipt de grădina CIȘMIGIU și pe bulevardul cu cea mai mare aglomerare de cinematografe.
            Întrucât limba franceză o posedam destul de binișor, pentru că am avut profesoară particulară din primele clase, mama mea a dorit să urmez la școală la clasa de germană, deoarece după moda veche acestea erau cele două limbi străine mai importante în Europa. Limba rusă era obligatorie și se învăța încă din scoala elementară. Aveam să fac apoi și limba latină, nu mulți ani, dar suficient pentru a înțelege formarea limbilor pe continentul nostru. Am avut așadar o serioasă bază lingvistică ce avea să-mi folosească pe parcursul întregii cariere, iar în prezent când pot călători fără restricții, pot spune că mă ajută foarte mult să înțeleg oamenii și locurile.
            Clasa în care am început noua etapă  școlară era situată la parter în corpul opus fațadei centrale a liceului pe culoarul din dreptul intrării elevilor.
Din această clasă îmi amintesc două episoade mai ciudate pentru viața de elev.
            Aveam ore la matematică cu prof. MARCU, era un profesor tânăr cu mai puțină experiență didactică, un bun matematician însă, dar nu reușea să se impună în fața clasei, cam turbulentă de altfel. Uneori era prea gălăgie în clasă, mai ales când se întorcea să scrie pe tablă. Mama mea care era o femeie f. severă, trecând pe la școală să-mi vadă notele a avut curiozitatea să se uite pe gaura cheii să încerce să mă vadă cum mă comport și a văzut haosul care era în timpul orei. Împreună cu alți părinți care aflaseră și ei despre acest lucru au cerut la ședința cu părinți schimbarea profesorului, lucru care avea să se întâmple și am avut în continuare pe prof. KATZ PAULA, la care nu prea avea nimeni curajul să miște în bancă.  Nu am cum s-o uit că a doua zi după ce stătusem până târziu în noapte să redactez soluții la probleme ca să le trimit la Gazeta Matematică, m-a ascultat la tablă și pentru că n-am văzut un plan care se forma, mi-a dat un patru cât mine de mare. A doua zi când aveam iar matematica, m-a verificat din nou, dar acum mi-a dat nota 10, că nu se putea altfel.
            Al doilea episod este poate și cel mai grav. Se întâmpla câte odată ca să nu vină profesorul la clasă și noi ar fi trebuit să așteptăm în liniște înăuntru ora următoare. Fiind după un examen de admitere destul de greu, aproape de Cișmigiu, dorința de libertate era nestăvilită și atunci când noi ar fi trebuit să așteptăm cuminți în clasă, fugeam pe fereastră, deoarece pe ușă am fi fost văzuți de personalul didactic sau de elevul de serviciu. Problema cea mai gravă era că sub fereastră nu era imediat pământul, ci se căsca un spațiu mare pănă la subsol, iar unde era pământul cam la un metru și ceva era o balustradă. Cine sărea pe fereastră trebuia să depășească acel spațiu. Eu nu am reușit și am căzut un etaj spre norocul meu în picioare (călcăile m-au durut f. tare) m-am ridicat și am urcat pe la capăt pe scări. Vărsta, norocul și adrenalina și-au spus cuvăntul. Am plecat  cu ceilalți câțiva mai întâi în Cișmigiu care era peste gard și apoi pe bulevard la cinematografe. Nu mai avea nimeni curajul să se întoarcă la școală.  Și unii se mai miră de ce se întâmplă acum prin școli!
            Acum am cunoscut-o pe Lenți (o fată foarte pritenoasă, vorbăreață și care nu știu ce a văzut la mine de am devenit atât de buni prieteni) și chir și când după doi ani, când clasele de germană s-au separat și regrupat în REAL și UMAN (ea fiind la cea din urmă secție iar eu la prima) am rămas în contact, mai ales că eram cu clasele pe același culoar.
      În cl. X-a de real am devenit conștienți că trebuie să ne croim viitorul. Cum eu trimeteam deja de câțiva ani soluții la Gazeta MATEMATCĂ, am continuat fiind ajutat și de competiția care a apărut între cei câțiva care aveam aceeași pasiune. În noua clasă formată de real au venit printre alții și doi colegi noi, unul era RADU DAN MARIAN cu care voi fi și coleg de facultate și care venea de la Liceul ȘINCAI, iar celălalt era AUREL SĂBĂILĂ, care venea de la Școala ROMANESCU.   Colegul Aurel era un entuziast al matematicii (chiar voia să rezolve trisecția unghiului prin mijloace geometriei euclidiene) și mă întreceam cu el la numărul de probleme rezolvate pentru gazetă.
Cel din urmă va deveni inginer constructor și va părăsi România înaite de „revoluția din 1989” pentru Franța și suntem în contact și în prezent.

            Dintre profesori, pot descrie pe câțiva care m-au marcat. Profesorul de limba română EMIL DAISA era îmbrăcat f. îngrijit, chiar elegant (aproape toți îi admirau pantofii făcuți de comandă), era și înalt, bine făcut, Pe vremea aceea era rar și curajos ca un profesor să vorbească elevilor despre „dadaism” iar la lacții să aducă chiar fotografii originale (să nu uităm că fotografia color era rară și tehnica de obținere complicată și scumpă) ca material didactic. În fotografia de mai sus este o glumă în care profesorul  ține o riglă în mână ca să „dea la palmă”, scena era departe de realitate, n-a atins vreodată pe cineva. Era așa iubit că ne făceam poze cu el.
Pofesoara de muzică MAREȘ se străduia să ne învețe câte ceva despre muzică și ne pregătea la cor pentru spectacolele ce se dădeau în sala de festivități a liceului. În această sală au debutat FLORIAN PITIȘ, MELANIA CĂRJE și DAN TUFARU (erau mai mari cu un an) într-o piesă bineînțeles sovietică „Zoia cosmodemianskaia”.
Profesoara de germană AUSLENDER ne purta prin literatura germană și chiar ne-a invitat de lea acasă să vedem albume cu reproduceri ale marilor pictori de origine germană.
Profesorul de matematică GLEB SIMIONESCU ne povestea cum se plimbă un gândac pe un pai care este dus de curentul apei, ca să înțelegem și să ne imaginâm cum se formează un „loc geometric”.
            Alt profesor iubit era cel de sport ZOLTAN BENEDEK care în sala de sport a școlii (unde un fost inspector școlar pentru sport DIMITRIE IONESCU, unchi pe care îl vizitam când eram mai mic, avea o placă de bronz pusă cu ocazia vizitei sale în liceu) se străduia să ne dezvolte fizic învățându-ne tehnicile de basket mai întâi și apoi de handball. A reușit atăt de bine, încât câțiva am fost selecționați să facem antrenament în cadrul Scolii Sportive nr.2 sub conducerea antrenoarei IOZEFINA UGRON, una din marile handbaliste ale echipei feminine românești din acele vremuri. Numesc pe câțiva dintre noi care am jucat în meciuri cu „Marele GAȚU”:  Theodor Drăgan, Boroș Florin (COPILU), Cătănescu Teodor, Opari Radu, Nicolaescu Ștefan și dintre fete de la clasa paralelă de uman: Antonaru Viorica, Pandele Agripina, Petrescu Silvia. Antrenamentele le făceam pe Stadionul Tineretului. La real eram mai mulți bâieți iar la uman erau mai multe fete, ne cunoșteam bine între noi și chiar dacă eram atunci în clase paralele, prieteniile din primele două clase rămăseseră constante.
            Cum să uit de profesoara de biologie ȘANDRU TARQVINIA care ne apropia de natură. Ne-a dus în practica școlară la Institutul pentru Cercetări Agronomice unde măsuram prin cântărire creșterea plantelor de floarea soarelui în concordanță cu cantitatea de apă cu care erau udate. Mai mergeam și în laboratorul institutului unde un cercetător ne explica tehnicile chimice de analiză. De acolo unii dintre noi ne mai aprovizionam și cu cantități mici de substanțe care ni se păreau deosebite și pe care le foloseam în „propriul laborator”  de acasă. Deși matematica era intersul meu principal, m-a interesat și mă interesează și natura sub toate aspectele ei.
            Memorabilă a fost și excursia la DOFTANA când profesorii ne-au dus ca să vizităm închisoarea deținuților comuniști. Se poate vedea că și în excursie uniforma școlară era aproape nelipsită.
            Prin ultima clasă a XI-a am făcut cunoștință (prin intermediul lui RADU DAN cu care mă împrietenisem având aceeași pasiune matematica),  cu Biblioteca CARTEA RUSĂ unde se aflau culegerile traduse în română ale lui DEMIDOVICI pentru matematică și alta pentru fizică de un autor care nu mi-l amintesc. Era pregătirea pentru viitoarea carieră de matematician. Restul materiilor ne interesau doar în măsura în care trebuia să le învățăm pentru bacalaureat. Deja înainte de începutul iernii acelui an, mama mea printr-o stratagemă ( a vorbit cu antrenorul echipei de tir, la care ajunsesem după handball, să schimbe ziua de antrenament ca să nu-i mai găsesc) m-a desprins de sport, ca să mă dedic doar studiului.
            Incercam să cunoaștem cum e viața de student și cu Teodor Drăgan mergeam pe terenul de baschet de lăngă Facultatea de Drept, unde după muzica de la un megafon se putea dansa seara ăn stilurile acelor vremi precum twist, cha-cha, rok-and-roll.
            Închei descrierea acelor ani de liceu cu un eveniment pe care mulți liceeni l-au trăit poate și anume ultima zi de liceu. Ca niciodată am venit toți cu uniformele călcate proaspăt și chiar cu șepcile pe care de cele mai multe ori nu le purtam (decăt când intram în liceu și eram controlați dacă aveam uniforma completă și cu matricolă). Erau înșirate șepcile pe cuierul care înconjura două laturi ale clasei precum niște soldăței. Abia acum, când urma să nu mai purtăm uniformă o apreciam, pentrucă era elementul care ne lega pe toți de acești frumoși și de neuitart ani de liceu. Este de menționat că am fost într-o clasă remarcabilă, întrucât dintre toți unul singur nu a intrat la facultate BURGHEAUA GHEORGHE, dar și acela a devenit aviator la TAROM.
            Acum după atât de mult timp când întălnirile colegiale din decade sau după 50 de ani s-au consumat, au rămas amintirile, pozele de grup și cei doi prieteni cu care țin legătura și în prezent.

La CORBEANCA împreună după mulți ani.

   








Cei doi colegi cu care sunt în contact și în prezent:
LENȚI SMĂRĂNDESCU și SĂBĂILĂ AUREL (Franța).



vineri, 9 decembrie 2016

Amintiri de „SAVIST”

Din ciclul de amintiri 7-18 ani....




Liceul „Sf. SAVA” - București

    „Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi amintesc de anii .....”,  cred că acest început de frază auzit și citit la școală, poate să tulbure somnul unor oameni, cărora amintirile nu le dau pace și aflați la vârsta, când acestea revin, sau le sunt împrospătate de foști colegi, prin mijloace numai de Dumnezeu știute.
    Începutul ca școlar l-am făcut la „Școala elementară nr. 50” de pe Șos. Panduri prin 1951.                 Învățătoarea al cărei nume nu l-am uitat niciodată, PAULA IANCU,  m-a învățat să pun rămurele peste iarnă în sticle, ca să poată înflori  primăvara devreme și  să scriu  caligrafic ( lucru atât de rar după generația mea, cînd literele „de mână” chiar sau modificat), mi-a insuflat dragostea pentru natură în grădinița din curtea școlii, iar directorul VASLUIANU  ne-a arătat în grădina din fața școlii, cum se plantează corect un arbust.
    Pe unii colegi mi-i amintesc pentru numele lor mai deosebit, precum CAPRINI MIHAI, TRAȘCĂ ION ( tatăl lui a lucrat mai întâi în cârciuma unei rude in colțul Șos. Panduri dinspre Șos. 13 Septembrie, ca apoi să cumpere cârciuma ), IZBĂȘESCU MIHAI ( care am văzut că a devenit profesor la Sf. SAVA), CRISTEA DAN și alții pe care nu mi-i amintesc din cauza vârstei mele actuale.
Caprini Mihai
   Pentru că mama, care nu a fost strălucită la matematică, a rămas cu acest of, după patru clase elementare m-a înscris la Liceul nr. 1 „NICOLAE BĂLCESCU”
Cristea Dan
(urmașul vechiului și renumitului Liceu Sf. Sava din București), numai printr-o stratagemă de ea cunoscută, întrucât nu locuiam în acea parte a orașului. Pe acele vremuri puteai fi înscris la o școală, doar dacă locuiai în același „raion”  cu ea. Așa că după examenul din clasa a IV-a m-am văzut coleg cu elevi din centrul Bucureștiului.

    Dirigintele, profesor de limba română, „tovarășul DĂNCIULESCU” , (atunci eram „tovarăși”cu profesorii noștrii) un om extraordinar, dar din păcate însemnat de natură, se străduia din răsputeri să ne învețe  a vorbi și scrie corect, gramatical. Avea un scris „desenat” cum nu am mai întâlnit și era destul de sever cu noi, care la acea vârstă nu aveam suficientă minte.  Noi îl poreclisem „domnul VUCEA” pentru că era sever cu noi, dar sunt sigur că la vârsta senectuții mulți l-au apreciat.  
    Îmi aduc aminte de o întâmplare, care ar fi putut să sfârșească tragic, dacă „cel de sus” nu m-ar fi apărat pe mine și mai ales pe colegul meu  MARTIN (?).
    Pentru că la plecare de la școală, treceam prin Cișmigiu venind dinspre Bd. Știrbei Vodă, ne făcusem un grup care adesea pierdea timpul hârjonindu-se în apropierea fântânii „Eminescu”. Era iarnă, dar nu ca acum „seacă”, ci plină de zăpadă, iar pe scara ce cobora spre lacul cu pelicani, ne făcusem pârtie.  Colegul MARTIN, ca mulți la acea vârstă, făcea pe grozavul în fața noastră, că el  o să meargă pe ghiața lacului. Gândul meu nefericit, revoltat în fața lăudăroșeniei lui, m-a făcut să-l împing de pe margine pe ghiața lacului. S-a rupt ghiața cu el și numai oamenii care se plimbau știu cum l-au scos de acolo, ud și înghețat; dar a scăpat fără urmări grave. Pentru mine urmarea a fost chemarea mamei la școală. Domnul diriginte DĂNCIULESCU a luat-o din capul culoarului cu „știți doamnă ce a făcut băiatul dumneravoastră?”. Mama săraca, s-a făcut mică (și chiar era mică de statură), a ascultat toată proza dirigintelui și a aflat și că voi avea media „patru” la purtare , pentru că notele erau atunci de  la 1 la 5.


Lupe Cindrel

Iordînescu Vladimir

Pogîceanu Nicolae

Timoșenco Alexandru




      Dintre colegi, mi-i amintesc cu numele întreg pe LUPE CINDREL, TIMOȘENCO ALEXANDRU, IORDĂNESCU VLADIMIR, POGĂCEANU  NICOLAE (cu care am fost coleg și la ROMCONSULT), BĂNCILĂ OCTAVIAN (coleg și la Fac. Matematică-Mecanică din București); dintre fete pe TEGUIANI MARGARETA, BUBENIC AURORA, MECU DANA (avea o coadă împletită de invidiat) și mai era o fată al cărei nume nu mi-l amintesc, blondă și cu care purtam corespondență prin sublinieri pe cărticica de poezii ale lui MIHAI EMINESCU.
    Profesorii care m-au marcat pentru restul vieții, au fost:
Profesorul GHINDĂ de  matematică; nu de la el mi se trage că am fost și eu profesor de matematică, dar mama văzând notele nu prea grozave  pe care le luam la materia lui, mi-a pus meditator la matematică (MARINESCU ILIE student pe atunci și mai târziu conferențiar la Universitatea din Pitești) și așa am ajuns la rubrica „rezolvitorilor” din GAZETA MATEMATICĂ  Seria B, și apoi la facultatea cu același profil. Profesorul GHINDĂ era un bun țintaș cu creta asupra elevilor care nu erau atenți, sau citeau diverse romane pe sub bancă. El săracul, se străduia să ne învețe procente și chiar rudimente de contabilitate, deși acestea din urmă nu știu dacă erau în programa școlară.
     Profesorul de geografie PETRONI PETRESCU, ne lua în cabinetul de geografie, unde eram fascinat de mobilierul bibliotecilor în care se țineau cărți cu coperți care mai de care mai frumoase și hărți. De la el am prins dragostea  pentru călătorii, astfel că mă pot lăuda, că am vizitat aproape toate țările mediteraneene și nu numai.
    Profesorul de muzică SCĂUNAȘ, se străduia să ne învețe a solfegia; nu-i pot uita extemporalele, care erau pentru mine mai grele decât cele de matematică.
    Fiind cu vocea în schimbare, m-a selectat pentru un spectacol în nu puțin celebra sală de teatru a liceului. Trebuia să cânt cu un coleg aria marinarilor; partea tristă este că în duminica spectacolului, m-am luat cu joaca și am uitat de spectacol. Ce a făcut sărmanul profesor, nici acum nu vreu să mă gândesc. Urmarea scriptică a fost o corijență trimestrială la muzică, de fapt singura mea corijență din perioada școlară. În gândul meu de copil fără minte, l-am blestemat să-i cadă un ghiveciu în cap; nu știu dacă acest blestem a avot vreun rol (regret și astăzi acel gând), dar a murit săracul în urma unui accident.
    Nu uit nici jocul „țările”, pe care îl jucam pe pământul din curtea școlii la poalele unui dud, cu scule mai mult sau mai puțin contondente (întotdeauna mi-au plăcut bricegele pe care continui să le colecționez și astăzi). Jocul consta in trasarea pe pământ a unui dreptunghi și aruncarea cu briceag, cuțitaș, șurubelniță sau orice era ascuțit la vârf în acel dreptunghi . În locul în care se înfigea, trăgeam o linie ca să delimităm cea mai mare porțiune  liberă din dreptunghi, în care ne scrijeleam inițiale. Și așa mai departe, căștiga cel care nu mai lăsa loc în dreptunghi pentru altcineva; dar acest lucru se întâmpla rar pentru că suna clpoțelul.
    Am mai avut un coleg GOICEA, care pentru a se evidenția între noi cei care treceam prin Cișmigiu, când dădeam colțul de pe str. Spiru Haret pe bd. Știrbei Vodă unde era o croitorie, deschidea mereu ușa și întreba spre  disperarea croitorilor: „ aveți sarmale” după care fugea, iar noi ceilalți ne amuzam ca de o glumă bună.
    Mai țin minte un coleg MATEESCU ȘTEFAN, cam greoi la vorbire, dorea să se facă avocat. Împreună fiind ceva mai mari, adică născuți la inceput de an, am fost primiți în organizația UTC  (Uniunea Tineretului Comunist) a școlii, înainte de examenul de absolvire. Și-a biruit greutatea vorbirii și l-am descoperit peste ani ca jurist la Ministerul Justiției.
    Dintre colege, TEGUIANI care locuia în vecinătatea liceului, era un model de fată cuminte și silitoare, iar AURORA cea cuminte și la fel de silitoare la învățătură, nu o pot uita deoarece la ea acasă (stătea într-un bloc pe colț în piața palatului „regal”) am fost la singurul meu „ceai” de pînă în clasa a VIII-a. După ce mi-a călcat mama uniforma de elev cu matricolă; nu aveam mulți dintre noi altfel de îmbrăcăminte, m-a dus la ușa apartamentului colegei unde am fost primit cu o căldură familială deosebită printre alți câțiva colegi gălăgioși. După ce ne-am ospătat cu sandwich-uri și mai ales cu dulciuri, am ascultat muzică și ne-am uitat pe diverse cărți, m-a preluat mama iar de la ușă și așa amintirea a rămas neștearsă.
    Fiind la o vîrstă la care încep să ne placă fetele, nu pot uita nici vizitele pe care le făceam la Liceul „Sf. IOSIF” vecin cu liceul nostru, în sala de sport (acolo am văzut prima dată concurs de scrimă), care putea fi accesată printr-o ușă în zidul  ce le despărțea.
    Poate că aș mai fi putut petrece mulți ani împreună cu acești colegi, dacă neatenția nu-mi juca o festă. Nu am luat examenul de admitere la liceu după cel de absolvire după clasa a VII-a, din cauza limbii române, unde la un subiect care trebuia să trateze doar despre proză, eu am amestecat și poezie și comisia mi-a taxat imediat neatenția, deși numărul paginilor scrise era deosebit de mare. De atunci m-am învățat să fiu mai atent la aproape tot ce fac și mai ales în momente cruciale.
    Mama care era sătulă de întârzierile mele la sfârșitul orelor, când treceam prin Cișmigiu, m-a pus să dau examen de admitere la liceu în toamnă la Liceul „GH. LAZĂR”, să nu mai am motiv să întârzii la terminarea cursurilor când plecam spre casă. Am intrat de această dată fără emoții și urmează ca în alt articol din „ciclul de amintiri 7-18 ani”, să scriu despre anii de „lăzărist”.

    Aceste rânduri mi-au fost „încolțite” atunci când, pe deja celebrul FACEBOOK, mi-am reîntîlnit colegi după atîția ani, avînd meserii frumoase sau fiind călătoriți prin lumea largă și pe care îi vedeți în fotografiile din articol.