Prin CLISURA DUNĂRII și împrejurimi.

                                       

     Început de septembrie 2021. După Thassos și tratament la Mangalia ne-am hotărât să încercăm ceva diferit și am găsit de interes o plimbare prin Clisura Dunării. 

    Căutând pe internet am contactat DirectBooking și am ajuns ca de obicei la CristianTour. Îmbarcare de lângă Gara Basarab în autocar Mementobus. 

    Autobuzul nostru avea 60 de locuri și s-a completat cu seniori, câțiva tineri și 2 copii. De distanțare nu putea fi vorba, iar măscuțe, puține. Pe parcurs măscuțele au devenit și mai rare. Nu știam cine și dacă are ceva doveditor pentru COVID-19. 

    Risc asumat, am ajuns după un popas de masă și o oprire la Orșova pentru cumpărat apă de la Lidl, la destinație. Am vizitat tot în Orșova și catedrala romano-catolică „Neprihănita Zămislire” terminată în 1974 monument istoric care nu impresionează prin altceva decât construirea în vremea comunismului. O parte din călători printre care și noi am fost cazați la pensiunea STEAUA DUNĂRII (cea mai veche din zonă) și restul la pensiunea IULIA ceva mai departe. Ambele pensiuni sunt în localitatea EȘALNIȚA care nu trebuie confundate cu IȘALINIȚA care este ca un cartier al Turnu Severinului. 

 

     La STEAUA DUNĂRII am primit o cameră confortabilă la nivelul șoselei, restaurantul fiind două niveluri mai jos pe malul Dunării. Camera cu trei paturi (pentru noi doi cam mult, o familie cu copil a primit doar cu două paturi și un fotoliu fără lenjerie care a mai costat încă 50 lei pe zi) era îngrijită cu baie, dar cu hârtie igienică insuficientă pentru cele 5 zile (meteahnă curentă în unele locații la noi, dar inexistentă în străinătate). Cazați în corpul cu arhitectură veche al pensiunii, cel modern cu piscină și arhitectură modernă neutilizat când am fost noi acolo, ne-am bucurat de faptul că restaurantul era pe malul Dunării și puteam avea vedere în lungul ei. Debarcaderul pensiunii permitea condiții optime pentru admirarea un răsărit de soare. Am început deci cu cina, patronul pensiunii fiind printre noi. Mâncare bună, companie la masă stabilită ad-hoc plăcută, deși nu ne cunoșteam.

 

 

     În prima zi întreagă aveam de făcut plimbare cu barca cu motor prin clisură și vizită la Herculane. Sculați devreme după un mic dejun consistent, îmbarcați în autocar am recuperat restul participanților la excursie de la pensiunea IULIA și am oprit la debarcaderul cu bărcuțe cu motor (circa 12 persoane per barcă) și cu întreaga flotilă am pornit să vedem Capul lui Decebal (vizitat și la ducere și la întoarcere), Tabula Traiană, Peștera Veterani (după numele generalului italian Veterani care a refortificat-o prin sec. XVII ) și mănăstirea Mraconia care are o poziție spectaculoasă. A fost cea mai plăcută și spectaculoasă parte a aventurii de toamnă. Barcagii tineri și amabili se lansau în demonstrații de putere a motoarelor, nouă ne plăcea ca peisaj, zgomot și „vânt în plete” mai ales că aveam toți veste de salvare. Recomand oricui o astfel de plimbare prin Cazanele Mici și Mari.

 

 

 

 

 

 

     Am urcat în autocar și direcția Băile Herculane. Acum după 35 de ani care au trecut de când am fost la tratament, mi s-a părut un amestec de actual nespectaculos și învechit ca să nu zic părăginit. Izvoarele neîntreținute (până în apropiere îți putea scăpa vreun picior in găuri din pavaj) erau la locul lor, singurul lucru spectaculos era scăldatul oamenilor într-o piscină „naturală” și plaja de lângă o pensiune de pe malul celălalt. Am vizitat și biserica mănăstire care avea intrarea cât cea de la un butic. Am mâncat în final o pizza destul de bună de 25 lei la un grec care își stresa permanent angajații ca să arate că el e patron, să-i facă fără zâmbet și să umple de zgomot localul. Masa de seară prilej de socializare ce era zilnic acompaniată de un pahar de vin roșu, era plăcută dar la vârsta noastră (trecuți de 70 de ani) ni se părea greu de asimilat. După ea oricum mergeam la culcare urmând ziua unei noi excursii la Timișoara. 

 

 

    Plecați devreme, cu colegii de la pensiune IULIA deja în autocar am străbătut munți, dealuri și câmpii oprindu-ne în drum să-i aducem un omagiu lui MAX AUSNITZ la muzeul acestuia (nimic deosebit, un birou cu fotoliu și camere cu fotografii pe pereți, spre lauda acestui industriaș evreu oropsit în vremea comunismului). 

 

 

    La Timișoara revenind după doi ani (am fost la Conferința SRPAC unde am prezentat o comunicare) cu încrederea că voi putea vizita mai mult decât data trecută, am pornit cu entuziasm într-o zi frumoasă. Și de această dată nu am avut timp să navighez pe Bega, dar ce am văzut mi-a plăcut. Un oraș curat, cu iz de occident, aerat și cu clădiri și monumente care îl pun în valoare. Am luat o bere Carlsberg la bodega Scotland Yard care are un meniu interesant. Urcați în autocar ne-am oprit în drumul spre pensiune la o belvedere să admirăm o fortăreață de pe malul sârbesc.

 

 

     Seara aceeași cină, dar mereu alt meniu stropit cu un pahar de vin roșu. În ziua ce urmează aveam un drum credeam noi spectaculos cu „mocănița” și Cascada BIGĂR. A fost decepția cea mare. „Mocănița” pe care ne-o imaginasem cu vagoane descoperite ca să luăm aer și să admirăm peisajul trasă de o locomotivă pufăind din greu, s-a dovedit a fi un trenuleț din câteva vagoane închise, cu bănci din zăbrele de lemn, geamuri care rar se deschid cu clapetă cui, iar locomotiva era una diesel de peste 50 de ani (formatul ca de mină). Într-un cuvânt tren de navetiști de la Oravița până la Anina. Poate minerii de care mi-am adus aminte că au fost să planteze pansele în Piața Universității nu sunt deranjați de condițiile din acel tren, dar pentru mulți dintre noi seniori, adică oameni în vârstă, a fost un supliciu. Ghida ne-a urcat într-un vagon aproape de locomotivă, după pornire am reușit să deschidem un geam, lucru fatal pentru că pe el au intrat valuri de fum toxic de motorină de la locomotiva obosită. Două ore eu personal, care am probleme respiratorii și cardiace, am făcut economie de respirație, doar când și când aruncând o privire pe fereastră. Trecând și prin tunele noxele din vagonul fără compartimente au fost permanente. Doar cel mai mic membru al excursiei și-a făcut de joacă în compartimentul alăturat, restul nu aveam cuvinte să ne plângem când în sfârșit am ajuns la Anina. Am aflat apoi că nici nu puteam rămâne în autocar, deoarece șoferul împreună cu alți doi membri de familie aveau altă treabă până aveau să recupereze grupul, autocarul mergând mult mai repede decât așa-zisa „mocăniță”. Autocarul ne-a dus la Cascada Bigăr. Știam de „mutilarea” ei și doream să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat. Credeam că s-a rupt doar o bucățică, dar este ditamai stânca. În timp sper să-și revină la spectaculozitate dacă se acoperă cu verdeață și mușchi, pentru că zona este frumoasă. 

 

 

    După un popas la restaurantul unei pensiuni din apropiere ne-am urcat în autocar. In timpul popasului șoferul și ghida și-au reglat împărțirea banilor (140 de lei de persoană, compuși din 125 lei, credem că transportul cu autocarul și 14 lei transportul cu „mocănița”, restul fiind beneficii; nu toți participanții au primit chitanțe, mai ales cei care nu erau în cuplu au fost trecuți cu vederea). În continuare la întoarcere, ne oprim la poalele muntilor Almajului in Parcul Mulinologic Rudaria, complex de mori de apa, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Ce am văzut noi este satul lui Eftimie Murgu, destul de curat, cu clădiri îngrijite (se vede că este un sat renovat) , în centru cu statuia lui Eftimie Murgu (revoluționar de la 1848) având în fața ei un kitsch de moară de apă. Înainte de singura moară vizitată Firiz, ne-a întâmpinat patronul acestei mori care ne-a povestit câteva lucruri despre zonă, apoi ne-a condus spre moară, oprindu-ne la cele două buticuri ale sale, primul „la gogoși” unde s-a făcut coadă de fapt la plăcinte tradiționale transilvănene (eu am luat două cu brânză și una simplă), mă așteptam la ceva rotund, pufos și cu zahăr, dar n-a fost să fie. Al doilea butic vindea făină integrală de grâu și făină de porumb în pungi de 2 kg. precum și sucuri naturale, gemuri și traiste destul de scumpe . Am fost tentat de un borcan cu dulceață din bobițe de soc negre și de o socată la 1/2 l. care s-a dovedit a fi apă dulce, neacidulată cu parfum de soc. Am vizitat apoi moara, după care într-un părculeț am mâncat ceea ce ar fi trebuit să fie „gogoși”. 

 

 

    Ne-am întors prin sat la autocar și direcția STEAUA DUNĂRII și IULIA. În ultima zi pe drumul spre București ne-am oprit la Turnu Severin unde am vizitat întâi cetatea și apoi am făcut o plimbare în centru. 

 

 

    Pe drum ne-am oprit la o pensiune pentru masa de prânz, după care ajunși la București am stat pe telefon pentru a comanda un taxi. În final excursia a meritat plimbarea pe Dunăre, la Herculane și Timișoara, iar pe cei care au afecțiuni și sunt în vârstă îi sfătuiesc să evite „mocănița” dacă e posibil și se pot lipsi chiar și de Rudărie. Ca de obicei „opționalele” care de multe ori nu pot fi evitate, adesea nu sunt ce par a fi, îngroașă costul excursiei și sunt o sursă de venituri suplimentare pentru organizatori. Poate am fost cam cârcotaș, dar la 77 de ani ai mei am văzut multe, am vizitat mult din Europa și Mediterana, încât îmi permit să fiu critic și să apreciez o excursie la justa ei valoare; cei tineri luați de valul distracțiilor pot să treacă peste unele aspecte. Mai sunt și alți operatori de turism care pot organiza excursii în zonă, puteți să vă încercați norocul. Zona este frumoasă și bucureștenii trebuie s-o viziteze.